Dumitru Chioaru este la vârsta creatoare în care înnobilează nostalgiile cu pacienţa binefăcătoare a versului. Recentul său volum, având titlul incitant Melancoliile unui bătrân cărturar, apărut la Editura Tracus Arte, anul acesta, cu o dedicaţie către fiul poetului, aşadar, o formă de comunicare între generaţii, prin poezie, conţine următoarele capitole tematice: „Poesia”, „Întoarcerea poesiei”, „Melancoliile unui bătrân cărturar”, „Poeta viator”, „Post-scriptum”.

Volumul este o călătorie post-iniţiatică, se deschide cu un incipit despre/ dinspre tinereţea aventuroasă şi deopotrivă de combatantă, când autorul mărturiseşte franc: „Şi eu am iubit poesia în blue jeans/ împotriva părinţilor patriei/ şi-am uitat bunele maniere/ ale poeţilor din manuale”. În acelaşi text, fluxul memoriei afective este din ce în ce mai acaparator, postulându-şi propriile legi, astfel încât nu e de mirare niciun gest, niciun afront adus superficialităţii: „şi eu am dereglat toate sensurile/ acrobaţii de rock în ringul melcilor/ mecanice furtuni de jazz în potirul/ cu sfânta împărtăşanie –/ şi eu am iubit cu neruşinare Poesia în blue jeans”.

În acest capitol, „Poesia”, dar şi în cel următor, se observă un grupaj de câte cinci poeme (să fie prin adunarea lor cifra premianţilor, adică zece? M-am gândit la varianta asta de interpretare). Şi, de asemenea, de remarcat renunţarea la titluri, poemele sunt numerotate cu cifre arabe, procedeu abandonat în restul volumului.

Ipostazierea generaţiei sale în „goliarzi cântăreţi în răspăr/ ai vremurilor noi”, când poeţii aveau, în ciuda vârstei, nonşalanţa gesturilor fundamentale, tranşând cu bărbăţie asumată cuvintele, până la măruntaiele ascunse, a se citi, până la esenţa metaforei, este un motiv de întoarcere în trecut şi de rememorare nostalgică. Lectorul şi-i poate imagina pe aceşti cruzi şi frumoşi tineri cum rup din poezie fiecare ce poate, ei fiind învăţăceii pentru care „profesorul de poezie/ ducea mâna dreaptă la inimă”. Dumitru Chioaru are o poezie vivantă, cu incizii adânci în semantica termenilor, cu înnobilări ale unor înţelesuri sau, în antiteză, cu degradări voite, pentru un impact nu doar vizual asupra cititorului. Mie, cel puţin, poezia din acest volum (am citit şi altele semnate de autor) îmi pare derulată în manieră cinematografică, din scene succesive, unde imaginile sunt sinestezice, cum se întâmplă în poemul cu numărul 3, din primul capitol, în care citim: „Din ceaşca de cafea dimineaţa/ creierul descolăcindu-se-n panglici albe/ vernisa lumea ca un muzeu/ cu chipuri de ceară/ unde chipuri se trezeau/ când le atingeam cu suflarea/ şi ieşeau neliniştite pe străzi/ altele rămâneau chipuri de ceară/ basculate de îngeri la crematoriu”.

Regimul politic în care poetul şi-a consumat vârsta marilor idealuri nu avea cum să nu intre în cazanele clocotite ale retrospecţiei, oamenii acelor vremuri îi apar ca nişte insecte după formolizare, aşezaţi frumos în case-insectare, întru deliciul privirii tovarăşilor: „Ieşeam cu Poesia în stradă râzând/ spre a trezi trecătorii hipnotizaţi/ de prea mulţi fotografi/ de urechi prea ascultătoare/ [...] hai să rupem fâşii hainele noi ale împăratului/ să scoatem din priză maşina de aplauze/ să-l arătăm cu degetul... trecătorii se grăbeau la frigul de acasă/ la tăcerea trasă ca o pătură pe cap”. Secvenţa citată o percep ca pe înfierarea unui afiş ce face reclamă spectacolului laşităţii colective sau poate fricii şi sunt sigură că asemenea versuri, cu adevărul lor atât de grav, nu ar fi trecut de cenzură în niciun caz, în epoca de tristă amintire, ca să folosesc o sintagmă convenţională. Avem şi acum „urechi ascultătoare”, dar împăraţii se mai schimbă între ei, mai este frig în case, dar nu în toate, singura care a fost definitiv învinsă este tăcerea. Inspiraţia, după canoanele gramaticii, este de genul feminin şi, după Dumitru Chioaru, care îl citează pe Rimbaud, „trebuie s-o provoci ca şi cum/ ai aşeza frumuseţea pe genunchi/ şi ai scuipa-o”. (Pe neaşteptate)

Poemul Pe prispa casei de la ţară este comparabil cu poemul lui Octavian Goga, intitulat Casa părintească, prin evocarea copilăriei, prin atmosfera elegiacă, prin vizualul încastrat pe retina celui reîntors acasă după ani şi ani, la care se adaugă motivul central în jurul căruia gravitează discursul, casa părintească, spaţiul matrice fiind satul românesc din împrejurimile Sibiului. Labiş şi momentul fatidic al accidentului care i-a pus capăt vieţii sunt pretextul liric în poemul Pe stradă, în care autorul numeşte dragostea „o carne vie/ consumată în grabă/ la întâmplare” şi care, adaug eu, poate duce la indigestii, aşa că finalul optează pentru o imagine ironic-amară a unui cuplu: „am văzut pe stradă un băiat şi o fată/ ţinându-se de mână/ şi uitându-se fiecare în telefonul său”. Traseul poetic are ca punct terminus împărăţia zeilor, undeva, la poalele Olimpului, unde un tânăr, de ce nu chiar poetul, a vrut să urmeze calea lui Orfeu, alegând cântecul ca soluţie de salvare a lumii, dar pentru că nu-l urma nimeni, „în loc să mai cânte la chitară/ a zdrobit-o de stânci”. (Orfeu cu chitară)

Concluzia lui Dumitru Chioaru apare formulată în finalul volumului şi merită citată în integralitatea ei, pentru mesajul pe care îl transmite: „La ce bun poeţii?... într-un veac/ În care chiar şi păsările tac,/ iar cântecele sunt înregistrate? Şi cu căşti în urechi ascultate./ Hypocrite lecteur, – mon semblable, – mon frčre/ Să mă citeşti ca om eu sper”. Desigur că eu aşa l-am citit, „ca om”, adică şi aşa sper că-l va citi fiecare iubitor de poezie bună.