Mâna poetului Nicolae Panaite este, după cum ne convinge titlul cărţii apărute la editura Junimea, în colecţia „Cantos”, sub îngrijirea lui Şerban Axinte şi a Liviei Iacob, şi anume, Mâna scriitoare, una ce făureşte lumi ficţionale, care mai de care purtătoare de mesaje în complementaritate cu fiinţa autorului. Conversiunea substantivului în adjectiv, apoi asocierea cu un alt substantiv, reprezintă un titlu ce incită lectorul şi creează impresia unei joncţiuni cu imaginea acelei părţi a corpului care se desprinde autonom pentru a realiza etape spirituale de acces al celor iniţiaţi. Cartea este o antologie într-o ordine răsturnată, începând cu poeme din volumul Ziua verde, apărut în anul 2019, şi încheindu-se cu texte din Norul de marmură, volum publicat în 1981, la care se adaugă douăsprezece poeme inedite, urmate de fragmente critice, sub semnătura unor nume consacrate ale literaturii contemporane. Având un amplu Cuvânt însoţitor al lui Alexandru Cistelecan, care pune sub lupă nu doar textele din antologie, ci şi judecăţile critice apărute în diferite etape de creaţie, cu privire la poezia lui Nicolae Panaite, mie nu-mi rămâne decât să consemnez un mod propriu de receptare a scrierii acestui autor, încercând, prin lectură, o decodificare personală, ce se va strădui să depăşească nota de naivitate şi să tindă spre cea a unui lector specializat.

Prin volumul Ziua verde, Nicoale Panaite doreşte să ne accentueze convingerea că materialitatea lumii poate deveni strivitoare, că avalanşa plecărilor consemnate într-un registru emoţional percutant conduce spre o solitudine mascată de metafore, precum „absenţa vecinului meu/ de vizavi a dat lăstari/ florile lor şi anul acesta/ au rămas nepolenizate” (Sunt dimineţi). Ziua verde, poemul care dă titlul primului volum antologat, este, cel puţin în opinia mea, gândit să accelereze poeticul şi să-l ipostazieze pe autor într-o zonă de confort cathartic, fiind vorba de o zi în care poetul mărturiseşte: „am văzut multe primăveri izbucnind;/ în visele mele despre ea/ apa bună de băut ajunsese mai sus de glezne”. Această imagine apare contrabalansată de prezentul canonic, nu mai este posibilă starea de graţie, căci, prin antiteză: „Ziua verde de acum/ e aşa de mică/ încât noaptea pare o imensitate/ iar stelele nişte lacăte luminoase”.

Mai multe texte dezvoltă supratema timpului, cu motive lirice concretizate în subdiviziuni precum dimineţile, înserarea, noaptea, răsăritul, stelele, amurgul, vara, despre care se spune, citez:„ s-a dus vara s-a dus/ Ea întinde cearşaful alb/ ca o flamură a unei cetăţi aflate sub asediu” (Octombrie). Înstrăinarea, ca o deshumare, devine un fel de parabolă a păcatului colectiv, în textul Năvălirea, din al doilea volum selectat de autor, şi anume, Secetă, a cărui apariţie editorială s-a produs în anul 2015. Metamorfoza este exprimată astfel: „O piele mare şi vorbitoare/ trece prin dreptul fiecăruia:/ am fost a ta şi a ta şi a lui,/ am fost a tuturor,/ neştiind nimeni unul de altul;/ de astăzi aveţi libertatea/ de-a nu mai fi ai voştri” (Năvălirea). Că este vorba despre o încercare eşuată de reconciliere cu divinitatea îmi confirmă şi versurile poeziei Ca nişte zbaturi, din care citez: „Ca un fel de ape ce se varsă în cer/ văd oamenii/ ducându-şi crucile/ Unii, să nu le fie prea greu/ le taie bucată cu bucată/ până nu mai au aproape nimic/ ce cuprinde cu mâinile/ şi, vai!, nici cu sufletul”. În Delta zilelor, Nicolae Panaite simte că „aşteptarea e un fel de casă sub valuri/ din care cu greu ies/ ţinându-mi răsuflarea/ mă reazim de cuvinte/ multe sunt tuberculi pentru vedenii/ nopţile mă răresc”. Poetul face un adevărat personaj hiperbolic din cuiul care l-a ţintuit pe Hristos pe cruce şi care umbla după jertfe, servind, la fel de bine, mamei să agaţe la uscat, în loc de flanela tatălui (ce imagine tulburătoare a morţii, într-un lexic, pe cât de simplu, pe atât de sugestiv), deci să agaţe flanelele celor doi fraţi: „nu toţi îl vedeau/ ieşea mai ales când era uitat/ umbla prin cameră/ după flanela tatălui meu/ dar n-o mai găsea”.

Din Aproape un cerc, apărut în anul 2002 la editura Alfa, pe lângă polisemantismul termenului cerc, un simbol al perfecţiunii şi, totodată, metaforă a celulei condamnatului, apare şi termenul de proximitate aproape, pe care-l pot înţelege ca adverb de mod, la fel de bine şi ca adverb de loc, pe lângă un predicat subînţeles. Din acest volum mă opresc asupra unui text în care tema dragostei este gingaş sugerată, chiar şi numele protagonistei aduce un parfum exotic, ea numindu-se Elnora, deci cu o rezonanţă germanică, după părerea mea: „Eu trec, Elnora, apele/ naşterii şi-ale izbăvirii/ în aburul respirării tale/ [...] Am dat la o parte peretele zilei/ şi am văzut sânii tăi/ ademenind şi aerul” (Odată cu seara).

Nu puţine sunt poemele în care autorul invocă prezenţa divină ca sursă a regenerării spirituale, aspect relevat şi în textul Într-un amurg de secol: „deşi niciodată nu L-am văzut/ ştiu că-L aşteptam/ tremurându-mi fiinţa/ am dat şi pereţii casei la o parte/ să-mi audă căinţa”. Deşi se intitulează Versete, ciclul de unsprezece poeme reprezintă manifeste lirice în care autorul propune triada artist-creaţie-lume/ cititori, mă opresc asupra unui fragment, dintr-un verset în care apare şi laitmotivul mâinii scriitoare: „În locul mâinii scriitoare/ este o linişte care îmi mişcă încheieturile/ şi oasele mi s-au îngândurat” (Versete 9).

Antologia continuă cu selecţii din volumele semnele şi înfăţişarea (Cartea Românească, 1989), Alergarea copacului roşu (Junimea, 1985), Norul de marmură (Cartea Românească, 1981), ultimele texte fiind creaţii nepublicate, adunate sub titlul Poeme inedite, acestea având, ca un halo, acea înţelepciune nostalgică provocată de lumina învolburată, de înserarea care se lasă, ne spune poetul, „ca o aţipire a luminii/ în braţele mele”. Consider că antologia Mâna scriitoare este o carte de referinţă, nu numai pentru opera lui Nicolae Panaite, ci şi pentru poezia noastră contemporană, de aceea recomand lectura acestui volum, care nu poate decât să ne îmbogăţească spiritual pe fiecare dintre noi.