Am mai scris despre lirica Hristinei Doroftei când îşi numea volumul de poeme Maşina de cusut, pe care l-a publicat la Editura Cartea Românească, în anul 2017. Revine după şase ani, cu un nou volum, de data aceasta având un titlu mai puţin benign, prin comparaţie cu primul, şi anume, Explozii controlate, apărut la Editura Tracus Arte, în 2023.

Cartea este împărţită în două capitole, Între mine, tine şi kiev, care anticipează tema războiului din Ucraina, al doilea numindu-se, printr-un infinitiv lung, polisemantic, Cedare. Textul din incipitul volumului este cel care dă titlul capitolului şi modernitatea, actualitatea acestuia se remarcă atât în ceea ce priveşte tema, cât şi prin structura cu alternanţe vers lung, vers din două cuvinte sau chiar dintr-unul singur, esenţa mesajului fiind concentrată în fragmentul următor: „dacă Europa va deveni roşie/ fluturii vor muri înainte de a se naşte/ cireşii noştri nu vor mai înflori/ primăvara va deveni toamnă/ formele geometrice nu vor mai exista”. Poemul se încheie cu două întrebări retorice: „dar noi?/ am mai putea privi aceleaşi stele?”.

Două suflete tratează tema solitudinii copiilor emigranţi, care se trezec transferaţi din orizontul lor familiar într-o ţară străină, pe o stradă unde „nu au cu cine se juca”, pentru că „strada e plină de bătrâni şi aproape bătrâni”. Imaginea cuţitelor care sapă în piepturi căutând sufletele, cam hiperbolică, totuşi, se estompeză în versurile de final, unde, odată scoase la suprafaţă, cele două suflete se dovedesc de mărimea „unui strănut”. Măcar nu sunt de consistenţa unui strănut, că atunci s-ar evapora.

Imaginaţia Hristinei se dovedeşte debordantă, atunci când personifică un sunet, care vine, evident, din Ucraina şi se ascunde lângă roata maşinii poetei. Acest sunet, speriat, după cum îl descrie autoarea, este capabil de emoţie, căci Hristina îl mângâie şi el, în componenta lui umană, lăcrimează: „l-am mângâiat cu privirea./ ochişorii de sunet speriat s-au umezit./ s-au umplut cu un lichid argintiu” (Sunetul din Ukraina). Transfigurarea unor elemente banale în creaturi ce sfidaeză normalitatea este pretextul de la care porneşte, în opinia mea, Hristina Doroftei, atunci când asistă la supradimensionarea unei portocale, dar consider că e pretextul, altul fiind contextul: pământul supus unor forţe din interior se augmentează, sfidând ideea de cămin şi de stabilitate, de aceea poeta ajunge să se simtă ca un „autocolant obedient” (Portocala). Dacă, de exemplu, Neghiniţă se făcea mic doar ca să încapă în urechea celor care participau la dialoguri mai mult sau mai puţin secrete, Hristina ar vrea să intre în golurile prizei, mărturisind: „să simt cum pulsează în mine electricitatea... să ştiu că datorită mie/ s-a răspuns la mesajul de pe facebook/ iar oamenii sunt cu un pas mai aproape/ de a se cunoaşte şi iubi”. (Postuman)

O atmosferă marcată de travaliul unui mers forţat, comparabilă cu aceea de pe linia întâi a frontului, sub un cer şi el aproape inamic, întrucât se dovedeşte „o umbrelă necruţătoare/ ca o păpădie arzătoare”, este universul propus în poemul Peisaj marin mânjit de o mină, în fapt, o radiografie lirică a conflictului ce escaladează timpuri contemporane. O victimă a acestui conflict este şi bătrânul din poemul Am semănat nişte dinţi, text în care dezolarea, spaima şi, în final, dezumanizarea, coborârea fiinţei umane în infern, sunt câteva imagini bine realizate de poeta care nu poate rămâne indiferentă, deci, face un gest recuperatoriu pentru demnitate: „am semănat nişte dinţi/ în gura bătrânului alungat de bombe”, ne asigură ea.

Într-un alt registru tematic, dar tot marcat de nostalgii, este poezia Trei împletituri simple din trei, din care citez o secvenţă sugestivă pentru felul în care poeta priveşte şi îşi asumă trecerea anilor: „uneori stau cu orele şi în baie/ în faţa oglinzii care-mi sustrage ani din tinereţe./ nu mă supăr pe ea deoarece mă ajută/ şi-mi redă vârsta de douăzeci şi cinci de ani/ atunci când ies în oraş./ ultima dată m-am întors din centru/ cu părul plin de foşti iubiţi”.

Capitolul Cedare începe cu o antiteză referitoare, iarăşi, la timp. Citez din Ieri. azi: „Ieri te sunam şi comunicam/ Azi încerc să-ţi povestesc ceva/ N-am cui/ Patul te înghite”. Imagini surprinse într-o morgă unde totul este „steril/ rece/ impersonal/ tăcut” ca şi suspansul memoriei, „îngreunate de mâl”, transpun stările celor vii în preajma cadavrelor, din poemul 10% luni. De altfel, poemele din capitolul Cedare sunt intitulate după cele şapte zile ale săptămânii, ultimul text având, ca o concluzie, titlul P.S. Y LOVE U, din care am reţinut mesajul următor: „să accepţi că războiul e pace îmbolnăvită” şi ce poate fi mai rău decât boala, pentru o fiinţă omenească?

Deoarece moartea nu ai cum să ţi-o contempli, iar trăirile celor din preajmă te lasă tot rece, cred că Hristina are dreptate şi recomand, spre a vă convinge, volumul său, Explozii controlate.