Rar mai lecturez cărţi a căror temă o constituie călătoria şi aventura, în universul fascinant al copilăriei şi, de ce nu, al copilărirei. Un exemplu de asemenea carte este şi cea intitulată În sfârşit, acasă! Uimitoarea călătorie a unei fetiţe-licurici, rod al colaborării fericite dintre o mamă, Andrea H. Hedeş (autoarea subiectului cărţii), şi un fiu, Andrei Hedeş (ilustraţii, precizându-se că au fost folosite şi produse prin intermediul unui soft de inteligenţă artificială). Cartea apare la Editura Neuma, în colecţia „Puck”, 2024, având şi o dedicaţie: „În amintirea tatălui şi bunicului nostru, Andrei”.

Nu sunt la prima lectură a unei cărţi scrise de Andrea H. Hedeş. Prin urmare, nu m-a luat prin surprindere fantezia debordantă a autoarei, care face dintr-o fetiţă-licurici eroina unei lungi şi originale călătorii de iniţiere, însă, aşa cum se întâmplă şi în basme, drumul se încheie cu acumulări de înţelepciune, de toleranţă şi, mai ales, de învăţăminte/ precepte morale, căci fiecare secvenţă funcţionează ca o lecţie de viaţă. Observ, chiar din debutul acţiunii, preluarea unor motive din literatura fantastică, din basme, precum cel al spaţiului vast, aici, o pădure, la început, ca mai târziu orizontul să nu mai aibă limite, fuzionând locaţii miniaturale cu panorame exotice, alături de care mai apar motivul superiorităţii mezinului, cifra magică 3, motivul interdicţiei, drumul-labirint etc. Spre deosebire de mezinul consacrat în basme, la Andrea H. Hedeş, mezina, pentru că este o fată-licurici, s-a născut cu un handicap, nu poate străluci, ceea ce atrage dispreţul fraţilor şi al surorilor, dar şi suferinţa tatălui (complexul vinovăţiei, probabil). Iana, căci aşa o cheamă pe eroina aventurilor, nu se încadrează în „tot acel carnaval de steluţe, sclipiri şi licăriri”, deşi, „când ceilalţi dormeau, ea stătea trează şi încerca din răsputeri să strălucească, bătându-şi des aripioarele, şi mâncând miere ca să-i alunece în pântece şi să-i lumineze corpul din interior, dar în zadar”.

Volumul conţine treizeci şi trei de capitole, aş zice că nu întâmplător, având în vedere simbolistica cifrei 3, fiecare capitol avertizează cititorul, succint, asupra a ceea ce urmează să se întâmple. Dau un exemplu, pentru capitolul IX: „În care se vede ce fac aricii când se fac mari şi cum arată ceilalţi atunci când îi poţi vedea cu adevărat”. În privinţa personajelor, se şterge orice graniţă dintre animat şi inanimat, totul şi toate capătă viaţă, gândire, chiar selectivă şi critică, uneori, aşa încât nu ne miră că vorbesc omizile păroase, jucăriile de pluş, insecte şi păsări, animale mici şi animale mari, lucruri aparent banale sau plante.

Îmi pare această fetiţă-licurici, urmărindu-i incursiunile şi interacţiunile, un fel de Alice în Ţara Minunilor, doar că în lumea ei minunile au şi destule pete de întuneric. Metamorfozele, motivul oglinzii fermecate, cel al măştilor, cifra trei („merseseră trei zile şi trei nopţi”) creează suspansul şi stârnesc curiozitatea cititorilor, dar şi atenţia la faptele acestora, întrucât, pentru fiecare faptă rea, există o sancţiune.

Printre eroii cărţii sunt şi unii care au misiunea de a fi mentori, cum este cazul Doamnei Măslinilor, de la care Iana învaţă că orice drum pe care apuci trebuie dus până la capăt, în ciuda tuturor obstacolelor, şi că niciun remediu nu ajută la vindecarea durerilor sufleteşti, în afara puterii sinelui. La un moment dat, elemente ale cadrului celest se amestecă printre cele terestre, cum ar fi o rază de soare, ce întreţine ludicul prin ghiduşia de a se juca De-a v-aţi ascunselea, într-o frumoasă tufă de liliac. Ca şi Micul Prinţ, fetiţa-licurici, Iana, ajunge în deşert, dar coordonatele acestui deşert nu sunt cele din romanul lui Saint-Exupéry, la Andrea H. Hedeş, el este „deşertul vraciului. Al vraciului care vindecă durerile sufletului”.

Într-un timp, drumul devine unul ascensional, în trepte, ajungându-se chiar la 100 de trepte. Fiinţe himerice sfidează realitatea supradimensionată, dragoni şi Marele Crocodil, Nautilus şi clovnii, Vulpoiul Englez, ba există şi obiecte magice, cum e cimpoiul de adunat ţipete şi tricicleta, ca mijloc modern de locomoţie. Am detectat, printre fraze arborescente, dialoguri dinamice sau descrieri de prim-planuri şi exprimări cu tentă aforistică, alături de câteva simboluri autohtone, cum ar fi albastrul de Voroneţ, trifoiul cu patru foi, zurgălăii, după cum nici motivul cuplului nu este neglijat, Iana fiind acompaniată, spre final, de Cavalerul de Muştar.

În loc de Ţara Minunilor, aici este vorba despre Ţara Turnurilor, echivalentă, în concepţia protagonistei, cu un eden familiar, nu neapărat locul natal, mesajul cărţii fiind concentrat în fragmentul următor: „Ea înţelese că acasă e acolo unde eşti înconjurat de suflete dragi şi că familia înseamnă toţi cei care te iubesc, chiar dacă nu sunt toţi licurici, asemenea ei, ci şi alte fiinţe, foarte diferite de aceştia”. Cartea În sfârşit, acasă! are ca particularitate, pe lângă doza extraordinară de imaginaţie, care şterge limitele gândirii obturate de cutume, o duioşie ce cuprinde fiinţa cititorului, indiferent că e la vârsta copilăriei sau nu, ca atare, o recomand pentru conţinutul ei şi, în egală măsură, pentru realizarea grafică deosebită.