Arta de a crea viziuni şi diviziuni lirice

O caracterizare, pentru mine predictivă, a poeziei autorului optzecist Lucian Vasiliu o face, în prefaţa volumului FRAGMONADE. Poeme inedite (2018-2023), Ana Blandiana, din care citez: „Amestecul surprinzător şi aproape patetic de emoţie şi ironie, de nostalgie şi deriziune, de jocuri de cuvinte şi termeni religioşi face din poezia lui nu doar o voce distinctă, inconfundabilă, în concertul generaţiei, ci şi o melodie, în acelaşi timp preclasică şi dodecafonică, neliniştitoare”. Pe lângă volumul FRAGMONADE, apărut în anul 2024, la Editura „Şcoala Ardeleană“, citim pe clapeta coperţii că Lucian Vasiliu a publicat alte 30 de volume, din genuri şi specii literare diferite, fiind recompensat cu premii naţionale şi internaţionale. De asemenea, Lucian Vasiliu înfiinţează, în 2015, revista Scriptor, care apare sub egida Editurii Junimea.

Revenind la volumul FRAGMONADE, conform dicţionarelor, monada, termen folosit de Leibnitz, este singura substanţă adevărată, ca entitate spirituală, fără întindere spaţială, capabilă de percepţii şi tendinţe, dar fără legătură cu celelalte. Prezenţa acestui termen în titlu nu este inedită, căci autorul îşi numea volumul cu care a debutat, în anul 1981, la Editura Junimea, Mona-Monada. Termenul fragmonade ar însemna, dacă aplicăm compunerea prin abreviere, scindări ale monadelor în fragmente şi, mergând pe firul acestei logici, poezia, înţeleasă ca monadă, s-ar divide într-o succesiune de versuri. E doar o posibilă interpretare, căci primul text din volum, intitulat Act de naştere, spune altceva, şi anume, că monada devine similară noţiunii de vatră străbună, supusă şi ea fragmentării de către „şenilele tancului estic”. Aluzia este evidentă şi contaminarea cu politica imperialistă are drept consecinţă faptul că, citez, „zăreşti fratele/ prin gardul de sârmă ghimpată/ atârnat/ de funia clopotului”.

De la tonul atât de grav al primei poeme se trece, surprinzător, la un alt registru liric, unul ludic, ce aminteşte de Ion Barbu, într-o parte a liricii sale, ori de Gellu Naum, cu al său pinguin, Apolodor. Iată şi un fragment din textul „incriminat”: „Stau acasă-ntr-un ibric!/ Nici nu car, nici nu ridic:/ parcă aş fi la picnic/ (...) Raza lunii, pic, pic, pic/ printre brazii de fistic/ Iarăşi mă visez bunic/ cu tot neamul meu psaltic,/ colo-n golf divin, Balcic/ unde marea este şic/ şi-albatroşii n-au işlic!” (LUCIANOGRAMĂ DE SEZON). De la Balcic şi albatroşi, Lucian Vasiliu merge IN LUCENTUM, o cetate, după cum citim, unde se confesează poetul, într-un fel autoironic, „Luceam/ lucentam,/ lucianizam pe ţărm mediteraneean”. Aceeaşi subţire ironie se întrevede şi în poezia LUCIANOGRAMĂ SCRIPTORIANĂ, dovedind, începând chiar cu titlul, apetenţa autorului pentru inovaţii lingvistice, un apanaj al inteligenţei, zic eu, şi găsesc ca argumente cuvinte precum lucianogramă, fragmonadă, monadolog, rimacorn etc. În FRAGMONADA (I), poetul iniţiază un solilocviu, imaginându-şi că are „oferte” de publicare cu ocazia unor aniversări şi concluzionează: „Sau un op la 88 de ani,/ de vor fi să fie!/ – De ce la 88?/ – Aş fi de două ori optzecist,/ născut de mama Elisabeta la 8 ianuarie,/ înalt, acum, de 1,80!”.

Poetului i-au plăcut ieşirile în peisajul autohton al Moldovei, cu Iaşiul său plin de istorie, deopotrivă cu plecări în alte ţinuturi, pretext pentru „exploatări” lirice în poemele călătoriei,
printre care includ şi textul CU EMIL HUREZEANU PRIN URBE. În poemul citat, referiri sunt nu doar la oraşul moldav, ci şi la Praga, sugerând o reconciliere cu trecutul, într-un context în care citim că „Începuseră să bată clopotele unioniste/ la Biserica Sfântul Sava/ – Şi noi tot aşteptăm viza,/ repeta Excelenţa Sa,/ – Şi noi tot aşteptăm viza,/ repeta poetul Emil Hurezeanu”.

FRAGMONADA (II) binedispune prin asocierea eventualelor cititoare (deci nu cititori!) cu un pluton de execuţie. Imaginaţia poetului pare să fie tributară unor amintiri legate de „braţele lor senzuale/ tatuate/ cu versuri obscene”, iar arma letală rămâne suliţa, înfiptă, premonitoriu, „în inima/ unei inefabile nopţi/ Shakespeare”. Poemul ORIENT ÎN DULCELE STIL îl descrie pe autor, poate mai mult decât întreg volumul, printr-un singur vers emblematic: „un poet ce-şi bea suspinul”, vers pe care anume l-am decupat din eşafodajul amar-hazliu al întregii poezii, considerând că sugerează atât de bine fiinţa celui care l-a scris.

LUCIANOGRAMELE au însuşiri. Una, de exemplu, este „tomnoroasă”, aluzie la ceaţa care se poate lăsa nu peste peisaje, ci direct peste mintea omenească, aşa încât, sub un cer aparent senin, „ca în palma îngerului”, să înoate prin aer avioane NATO, iar undeva, într-un alt punct al globului, scriptori şi ei „tomnoroşi”,, să descifreze „inscripţii oculte/ pe barca eşuată în clepsidra Fâşiei Gaza”.

Poemele lui Lucian Vasiliu sunt gândite să creeze conexiuni între ceea ce spune autorul direct şi ceea ce este subînţeles, e un joc al dublei inteligenţe, cea a autorului şi cea a lectorului, iar ca structură, am observat un vers final, uneori redus la un singur cuvânt, dar care cade peste întreg discursul asemenea unui mănunchi de lumini puternice fără să oculteze tema, dimpotrivă, aduce mesajul mai aproape de înţelegerea cititorilor. O altă particularitate de compoziţie o reprezintă scrierea cu majuscule a fiecărui titlu, fie el format dintr-un singur cuvânt, fie din mai multe, între care, unele inexistente în dicţionare. Recomand volumul FRAGMONADE, scris de Lucian Vasiliu, cititorilor care preţuiesc poezia de idei, cu incursiuni lirice în contemporaneitatea noastră atât de contondentă, o poezie care generează semne de întrebare şi incită la căutarea unor răspunsuri.