Am scris altãdatã cã Horia Gârbea se reinventeazã de la un volum la altul, de la un gen literar la altul ºi cã posedã dexteritatea de a se simþi în largul sãu, atât printre personaje cu aurã shakespearianã, cât ºi printre umilii locatari ai apartamentelor (ne)decomandate de pe meleaguri autohtone, pe care îi urmãreºte cu ochi critic ºi avizat. În 2025, la Editura Neuma, îi apare volumul de versuri O maºinã pentru zburat, cu o copertã realizatã de Gelu Iordache – care conþine imaginea unei maºini-libelule, de aceea înclin sã cred cã maºina aceasta e de zburat spre viitor. Pe coperta a IV-a, Horia Gârbea are un dialog cu îngerul sãu, cãruia îi adreseazã un îndemn, primind, totodatã, ºi replica acestuia: „mai bine ia lacrimile mele/ ºi udã cu ele o floare// dar tu plângi atât de uºor/ mi-a rãspuns îngerul/ unde sã gãsesc eu/ atâtea flori de udat". Cartea O maºinã pentru zburat conþine treizeci de poeme, dispuse în trei capitole: „insula fericiþilor", „moara" ºi „maºinãria".

În privinþa formulei lirice adoptate de poet, dacã primul ºi al treilea capitol sunt compuse din poeme în vers liber, cu mãsuri alternante ºi ritmuri variate, al doilea capitol, „maºinãria", are ºapte prozopoeme, cu un descriptiv galopant, a cãrui menire îmi pare a fi desacralizarea oricãrui mit, într-o lume sufocatã de ubicuitatea internetului.

În incipitul cãrþii autorul se confeseazã, printr-un monolog adresat, în care eul poetic devine solidar cu cititorul ipotetic: „sã îþi scrii singur o poezie/ e mult mai uºor/ decât sã îþi zugrãveºti singur casa". Totuºi, poetul creeazã un ambuteiaj voit, întrucât finalul poemului exprimã metaforic unicitatea beneficã a artei, implicit a poeziei: „eu dimpotrivã te sfãtuiesc/ ca îndatã ce un individ anodin/ îºi va zugrãvi singur casa/ tu sã vii peste el/ cu pisica ta cu vinul tãu ºi cu îngerul/ ºi sã pictezi/ cu tuºul tãu cel mai negru/ pe zidul proaspãt zugrãvit/ versuri nemuritoare" (îmi zugrãvesc singur casa). Al doilea poem al ciclului, posesiuni, recurge la o serie de paralelisme susþinute prin sinecdocã, într-o complementaritate ce dezvãluie capacitatea imaginativã a autorului ºi cunoºtinþele sale din varii domenii. Astfel, citim despre ceea ce numeºte scriitorul posesiuni: „ºurubul l-a luat arhimede/ ciurul eratostene/ spirala chiar fibonacci// apoi pavlov a luat câinele/ dalai lama pisica […] nimic n-a mai rãmas […] împart un kilometru pãtrat/ cu alþi 59 de oameni/ dar niciun petec din el/ nu e numai al meu/ în afarã de suprafaþa standard de înhumare/ 2,60 pe 1,30 metri/ o dar este mai mult / decât am nevoie".

Spaþiul poetic din aºa-numita „insulã a fericirii" este unul iluzoriu, discrepanþa dintre aparenþã ºi esenþã se traduce printr-un acut sentiment al izolãrii, al solitudinii: „aº fi vrut sã vãd mãcar un om/ cãruia sã-i spun/ cât de frumos e totul sã îi/ povestesc bucuria perfecþiunii". Dar perfecþiunea este un mit ºi poetul trebuie adus cu picioarele pe pãmânt: „o voce plictisitã mi-a strigat/ de undeva ce tot vrei/ nu ºtii cã astea sunt regulile/ pe insula pedepsiþilor/ pe ostrovul nefericirii". Pentru întrebãrile sale poetul preferã ca partener de dialog îngerul, motiv al temei comunicãrii, poate chiar tema principalã a acestei cãrþi. Prin urmare, îºi întreabã îngerul: „dar cine sunt oare/ […] iar îngerul mã întreabã/ de ce ar conta cine eºti/ poate eºti doar o insectã/ care se urcã în copac/ descrie ce vezi".

Pentru a sugera ideea perisabilitãþii umane, poetul foloseºte pretextul degetelor „care nu mã mai ascultã", integrând în discursul liric de zece ori adverbul de mod „mai", cred pentru a accentua repetitivitatea unor acþiuni cotidiene, în acelaºi timp cu asocierea senectuþii ce ar trebui sã presupunã înþelepciune ºi inteligenþã. Horia Gârbea ºtie cã omul are o dublurã angelicã, ea îi rãmâne nevãzutã, dar asta nu-i diminueazã rolul, citez: „simt cum fluturã/ aripa îngerului/ ºi îndurarea lui/ ºi tristeþea lui/ pentru rãtãcirile mele".

Am numit textele din ciclul „moara" prozopoeme, deºi structura lor este polimorficã, de exemplu, în textul tornade, remarc o desfãºurare de felul celei cinematografice, compuse din scene scurte, construite în jurul pretextului tornadei, despre care se va vorbi din perspective diferite, în comparaþie cu morga unui spital, cu toate cã ambele sunt în directã relaþie cu fatidicul. Descrierea capãtã accente nu doar hiperbolice, ci ºi terifiante, prin imaginea zeului ivit din mare, citez: „dacã din mare ar ieºi un zeu cât patruzeci de corãbii câte poze s-ar putea face cu jumãtatea lui de trup ridicatã deasupra apei însã cine l-a vãzut nu mai apucã sã strige altora adu binoclul uite ce barbã are". În cãlãtoria, prin semantica unor unitãþi frazeologice ºi expresii, precum „stele verzi", „cai verzi pe pereþi", „doamna cu coasa, potcoave de cai morþi", Horia Gârbea pare sã jongleze cu lexicul, asumându-ºi un fel de întoarcere pe dos a sensului primar: „tot mai multe stele verzi tot mai mulþi cai verzi pe pereþi care înconjoarã gloria lumii dar verde e ºi iarba verzi sunt ºi ochii copiilor care primesc indiferenþi ciocolatã ºi o ronþãie indiferenþi".

Un alt emisar al morþii, în afarã de tornadã, este cãruþa ivitã pe uliþa satului, plinã de cadavre, dupã declanºarea epidemiei de ciumã. Grotescul se alimenteazã din laudele fiecãruia dintre cei vii cu frumuseþea propriului mort. De parcã ar avea un ecran imens în faþã, poetul observã o zi tristã, din care nu lipsesc poeziile triste, bolile incurabile, mirii îmbãtrâniþi, alaiul dus pe lumea cealaltã, în sfârºit, o zi care „va fi decupatã din calendar cu o forfecuþã atât de aurie cã stelele vor pãli la simpla ei strãlucire" (forfecuþa). Moara la care face aluzie autorul, în poemul cu acelaºi titlu, „macinã timpul macinã viaþa macinã gânduri […] de luna asta de la întâi o sã macine ºi cuvinte", prin urmare, aceastã moarã este una apocalipticã.

Al treilea capitol al cãrþii începe cu poemul din titlu, maºinãria, ºi, spre deosebire de textele precedente, are trei strofe din câte zece versuri (decima), rimã pereche, ritm iambic ºi mãsurã variabilã, citez: „Am inventat o maºinãrie/ Cu gândul sã þi-o dãruiesc þie/ ªi, cât de iute, pe unde eºti,/ Sã înveþi sã o foloseºti./ Unii spun cã neapãrat/ Ar fi o maºinã pentru zburat,/ Iar alþii, vãzând cum apare/ Cred cã pluteºte pe mare". Concluzia poetului, vizavi de sacralitatatea lumii, chiar dacã poeticã, este exprimatã ca într-o maximã: „între cuvântul stea/ ºi cuvântul înger/ se poate pune virgulã// între numele îngerului/ ºi numele meu/ se pune punct".

O maºinã pentru zburat ne propune Horia Gârbea, ºi cei care îºi doresc într-adevãr sã cãlãtoreascã liric au ce descoperi, aºa încât, la final, sã doreascã repetarea experienþei lecturii.

Am scris altãdatã cã Horia Gârbea se reinventeazã de la un volum la altul, de la un gen literar la altul ºi cã posedã dexteritatea de a se simþi în largul sãu, atât printre personaje cu aurã shakespearianã, cât ºi printre umilii locatari ai apartamentelor (ne)decomandate de pe meleaguri autohtone, pe care îi urmãreºte cu ochi critic ºi avizat. În 2025, la Editura Neuma, îi apare volumul de versuri O maºinã pentru zburat, cu o copertã realizatã de Gelu Iordache – care conþine imaginea unei maºini-libelule, de aceea înclin sã cred cã maºina aceasta e de zburat spre viitor. Pe coperta a IV-a, Horia Gârbea are un dialog cu îngerul sãu, cãruia îi adreseazã un îndemn, primind, totodatã, ºi replica acestuia: „mai bine ia lacrimile mele/ ºi udã cu ele o floare// dar tu plângi atât de uºor/ mi-a rãspuns îngerul/ unde sã gãsesc eu/ atâtea flori de udat". Cartea O maºinã pentru zburat conþine treizeci de poeme, dispuse în trei capitole: „insula fericiþilor", „moara" ºi „maºinãria".

În privinþa formulei lirice adoptate de poet, dacã primul ºi al treilea capitol sunt compuse din poeme în vers liber, cu mãsuri alternante ºi ritmuri variate, al doilea capitol, „maºinãria", are ºapte prozopoeme, cu un descriptiv galopant, a cãrui menire îmi pare a fi desacralizarea oricãrui mit, într-o lume sufocatã de ubicuitatea internetului.

În incipitul cãrþii autorul se confeseazã, printr-un monolog adresat, în care eul poetic devine solidar cu cititorul ipotetic: „sã îþi scrii singur o poezie/ e mult mai uºor/ decât sã îþi zugrãveºti singur casa". Totuºi, poetul creeazã un ambuteiaj voit, întrucât finalul poemului exprimã metaforic unicitatea beneficã a artei, implicit a poeziei: „eu dimpotrivã te sfãtuiesc/ ca îndatã ce un individ anodin/ îºi va zugrãvi singur casa/ tu sã vii peste el/ cu pisica ta cu vinul tãu ºi cu îngerul/ ºi sã pictezi/ cu tuºul tãu cel mai negru/ pe zidul proaspãt zugrãvit/ versuri nemuritoare" (îmi zugrãvesc singur casa). Al doilea poem al ciclului, posesiuni, recurge la o serie de paralelisme susþinute prin sinecdocã, într-o complementaritate ce dezvãluie capacitatea imaginativã a autorului ºi cunoºtinþele sale din varii domenii. Astfel, citim despre ceea ce numeºte scriitorul posesiuni: „ºurubul l-a luat arhimede/ ciurul eratostene/ spirala chiar fibonacci// apoi pavlov a luat câinele/ dalai lama pisica […] nimic n-a mai rãmas […] împart un kilometru pãtrat/ cu alþi 59 de oameni/ dar niciun petec din el/ nu e numai al meu/ în afarã de suprafaþa standard de înhumare/ 2,60 pe 1,30 metri/ o dar este mai mult / decât am nevoie".

Spaþiul poetic din aºa-numita „insulã a fericirii" este unul iluzoriu, discrepanþa dintre aparenþã ºi esenþã se traduce printr-un acut sentiment al izolãrii, al solitudinii: „aº fi vrut sã vãd mãcar un om/ cãruia sã-i spun/ cât de frumos e totul sã îi/ povestesc bucuria perfecþiunii". Dar perfecþiunea este un mit ºi poetul trebuie adus cu picioarele pe pãmânt: „o voce plictisitã mi-a strigat/ de undeva ce tot vrei/ nu ºtii cã astea sunt regulile/ pe insula pedepsiþilor/ pe ostrovul nefericirii". Pentru întrebãrile sale poetul preferã ca partener de dialog îngerul, motiv al temei comunicãrii, poate chiar tema principalã a acestei cãrþi. Prin urmare, îºi întreabã îngerul: „dar cine sunt oare/ […] iar îngerul mã întreabã/ de ce ar conta cine eºti/ poate eºti doar o insectã/ care se urcã în copac/ descrie ce vezi".

Pentru a sugera ideea perisabilitãþii umane, poetul foloseºte pretextul degetelor „care nu mã mai ascultã", integrând în discursul liric de zece ori adverbul de mod „mai", cred pentru a accentua repetitivitatea unor acþiuni cotidiene, în acelaºi timp cu asocierea senectuþii ce ar trebui sã presupunã înþelepciune ºi inteligenþã. Horia Gârbea ºtie cã omul are o dublurã angelicã, ea îi rãmâne nevãzutã, dar asta nu-i diminueazã rolul, citez: „simt cum fluturã/ aripa îngerului/ ºi îndurarea lui/ ºi tristeþea lui/ pentru rãtãcirile mele".

Am numit textele din ciclul „moara" prozopoeme, deºi structura lor este polimorficã, de exemplu, în textul tornade, remarc o desfãºurare de felul celei cinematografice, compuse din scene scurte, construite în jurul pretextului tornadei, despre care se va vorbi din perspective diferite, în comparaþie cu morga unui spital, cu toate cã ambele sunt în directã relaþie cu fatidicul. Descrierea capãtã accente nu doar hiperbolice, ci ºi terifiante, prin imaginea zeului ivit din mare, citez: „dacã din mare ar ieºi un zeu cât patruzeci de corãbii câte poze s-ar putea face cu jumãtatea lui de trup ridicatã deasupra apei însã cine l-a vãzut nu mai apucã sã strige altora adu binoclul uite ce barbã are". În cãlãtoria, prin semantica unor unitãþi frazeologice ºi expresii, precum „stele verzi", „cai verzi pe pereþi", „doamna cu coasa, potcoave de cai morþi", Horia Gârbea pare sã jongleze cu lexicul, asumându-ºi un fel de întoarcere pe dos a sensului primar: „tot mai multe stele verzi tot mai mulþi cai verzi pe pereþi care înconjoarã gloria lumii dar verde e ºi iarba verzi sunt ºi ochii copiilor care primesc indiferenþi ciocolatã ºi o ronþãie indiferenþi".

Un alt emisar al morþii, în afarã de tornadã, este cãruþa ivitã pe uliþa satului, plinã de cadavre, dupã declanºarea epidemiei de ciumã. Grotescul se alimenteazã din laudele fiecãruia dintre cei vii cu frumuseþea propriului mort. De parcã ar avea un ecran imens în faþã, poetul observã o zi tristã, din care nu lipsesc poeziile triste, bolile incurabile, mirii îmbãtrâniþi, alaiul dus pe lumea cealaltã, în sfârºit, o zi care „va fi decupatã din calendar cu o forfecuþã atât de aurie cã stelele vor pãli la simpla ei strãlucire" (forfecuþa). Moara la care face aluzie autorul, în poemul cu acelaºi titlu, „macinã timpul macinã viaþa macinã gânduri […] de luna asta de la întâi o sã macine ºi cuvinte", prin urmare, aceastã moarã este una apocalipticã.

Al treilea capitol al cãrþii începe cu poemul din titlu, maºinãria, ºi, spre deosebire de textele precedente, are trei strofe din câte zece versuri (decima), rimã pereche, ritm iambic ºi mãsurã variabilã, citez: „Am inventat o maºinãrie/ Cu gândul sã þi-o dãruiesc þie/ ªi, cât de iute, pe unde eºti,/ Sã înveþi sã o foloseºti./ Unii spun cã neapãrat/ Ar fi o maºinã pentru zburat,/ Iar alþii, vãzând cum apare/ Cred cã pluteºte pe mare". Concluzia poetului, vizavi de sacralitatatea lumii, chiar dacã poeticã, este exprimatã ca într-o maximã: „între cuvântul stea/ ºi cuvântul înger/ se poate pune virgulã// între numele îngerului/ ºi numele meu/ se pune punct".

O maºinã pentru zburat ne propune Horia Gârbea, ºi cei care îºi doresc într-adevãr sã cãlãtoreascã liric au ce descoperi, aºa încât, la final, sã doreascã repetarea experienþei lecturii.