Dacă poezia îţi şterge somnul din gene

Când şi-a intitulat cel mai recent volum de versuri Şopârla din groapa comună, apărut la Editura Cartea Românească, nu cred că Nora Iuga a făcut aluzie la clasa reptilelor, cunoscute şi sub denumirea de târâtoare, ci, mai degrabă, a valorificat sensul conotativ, prezent mai ales în argou, iar singtagma groapa comună, spaţiu funebru în care se află mai multe cadavre neidentificate, iarăşi trebuie înţeleasă prin resemantizare, astfel, lectorul va pune în legătură cu acest titlu întregul conţinut al cărţii, unul ce trezeşte cel puţin curiozitatea, pentru o corectă decriptare. Coordonatorul colecţiei Cartea Românească de Poezie, în care apare cartea Norei Iuga, este Călin Vlasie, culegerea textelor fiind realizată de Angela Baciu. Clapeta copertei I oferă câteva date despre autoare, de altfel, o figură emblematică în literatura contemporană, iar pe pagina de titlu, poeta precizează că textele au fost scrise în perioada 1 octombrie 2024-1 mai 2024. Din punctul de vedere al conţinutului, acest volum este împărţit în mai multe secţiuni, incluzând un număr diferit de poeme: „era un sentiment de piatră”, „în dulcele stil literar”, „când dormeam de gât cu ceaţa”, „şalul oriental şi un pian părăsit”.

Chiar din lectura primului poem cititorul remarcă atmosfera ludică, un joc în oglinda autorevelaţiei, de la imaginea mărului decojit, la cea a trupului pe care poeta se simte datoare să-l preţuiască, întrucât: „încă te primeneşti/ ai rămas frumos/ trupul meu/ curbele tale mişcă/ frunza teiului de la fereastră” (juma-juma). Dacă vom corela motoul din incipit cu textul, nota ludică devine şi mai evidentă, consecinţa fiind că de la Poarta Albă facem un pas mare către Soarta Albă şi, într-o notă minimalistă, ajungem la căsuţa albă, dintr-un refren cunoscut, după cum sugerează Nora Iuga. Al doilea poem, pe vremuri, la Zissu, anticipează tema varieteului din interbelic, pentru informarea noastră, în Bucureştiul din acea perioadă nopţile albe se consumau cu succes şi în cârciumi selecte, cu clientelă cosmopolită, aşa cum era şi cea la care se referă autoarea: „pe vremuri la Zissu/ unde-ngheţa şpriţu/ şi orchestra răscolea frenetic/ prin ţambale”. Norei Iuga îi face plăcere să inventeze jocuri, să susţină prin intertextualitate poemele, pentru o atmosferă de senin sufletesc, e o formă, cred, de abordare originală, un ritual prin care creatorul, în acest caz autoarea, dezvăluie o altă faţă a artei sale, poate una mai puţin cunoscută cititorilor. Deci, dacă facem un popas la Zissu, „e-o lume minunată,/ ce lume minunată,/ numai copii”, refren ce accentuează ideea de naivitate, căreia i se adaugă imediat un melanj de absurd şi grotesc: „cânta o guristă/ când porcul era-mpuşcat/ că n-avea batistă/ de-un copil deghizat în martir/ ce lume minunată”. Desigur că ironia nu lipseşte, în ciuda rimelor şi armoniei care creează impresia unui joc de cuvinte. Imaginea metaforică a pisicii negre din final este reluată în textul următor, unde ideea morţii apare prin conotaţia nu doar a pisicii negre, ci şi prin numele cimitirului Bellu, loc în care „moartele toate-s lehuze”. Hiperbola nu-mi clarifică statutul acesta al moartelor, poate că şi pruncii sunt lângă ele sau chiar, în forma lor embrionară, cine ştie pe unde.

Că poporul îşi făcea iluzii (şi îşi mai face) cu privire la salvatorii naţiei veniţi din Apus, şi mai puţin din Răsărit, e o cutumă pe care o valorifică foarte abil în versuri sincopate Nora Iuga: „era un cântec/ după care-ncepeau/ să sune sirenele/ la Gara de Nord/ dar nu erau ruşi/ erau get-beget/ fortăreţe zburătoare/ made in USA” (balada bretonului blond). Pentru că, aşa cum afirmă poeta, „nimic nu-i imposibil sub soare” şi „ca să nu mai ţip/ fiindcă nu ce faci/ mai curând ce spui/ te-aruncă la coş/ că altfel de ce/ te-ai mai ruşina/ dacă trece/ vremea ta …?”, ne aliniem acestui adevăr spus ca o glumă amară, în poemul cu titlul pajul blond.

Poale-n brâu nu face nicio trimitere la produsul de patiserie moldovenească, e un poem care aminteşte, cel puţin în opinia mea, de Isarlâkul lui Ion Barbu, pentru că, citez: „venea o moară pe Siret/ într-un boschet/ la Maglavit de voal Georgette/ şi era una la părinţi/ c-o floare-n dinţi/ la şapte sfinţi” sau „în balcon îmi cresc trei ciori/ în strai de privighetori/ şi toate miros discret/ a crep de chine ori voile Georgette”. Urmarea nu poate fi decât aceasta: „sexy foc cu lampa stinsă/ şi cu lacrima-n batistă”. Savoarea versurilor următoare mă duce cu gândul la un alt poet, Miron Radu Pa­ras­chivescu, căci Nora Iuga utilizează foarte bine tehnica refrenului: „frunză-ngustă foaie lată/ nicio fată nu e fată/ când stă luna în găleată/ ca o …mâţă beată/ […] frunză verde foaie lată/ şi-are arhivaru-o fată/ cu sâni tari cu coapsa fină/ să ţi-i pui într-o vitrină”. Nu ştiu, în schimb, cum apare o mâţă pătrunsă de euforia bahică a momentului, o mâţă beată, dar îmi pot imagina că produce umor de situaţie şi, prin aceasta, o stare de bună dispoziţie cititorului. O confesiune care aminteşte de trecerea timpului şi de numărul anilor dintr-o viaţă este poemul durabilă mai eşti, din care citez: „93 de sloiuri albe/ 93 de nopţi în salbe/ te-nfăşoară şi te strâng/ ca să-ncapi bine-n pământ,// mamă, tată, îmi e dor/ de un pas alergător(…) jelui-m-aş jelui/ că n-am pe cine iubi/ nici pe cine părăsi”.

Al doilea ciclu al cărţii, „în dulcele stil popular”, aduce în faţa cititorului din nou imaginea morii pe Siret, cu inserţiile Doinei eminesciene, citez: „din Buceag la Vatra Dornii/ ne-a umplut omida cornii”. Tehnica aceasta este prezentă şi în alte poeme, spre exemplu, în textul intitulat şi iubeşte-mă-n oglindă, cu acest final recognoscibil în lirismul romantic eminescian: „şi te-ai dus dulce minune/ şi-a murit iubirea noastră”. Secţiunea „când dormeam de gât cu ceaţa” începe cu poemul noaptea pe răcoare, în care, deşi păstrează registrul ludic, strecoară aluzii de tipul „dacă te-oi trezi în zori/ umezit la subţiori/ te-oi ruga de mii de ori/ să te duci la Chişinău/ unde doarme-un câine rău”.  „Şalul oriental” conţine şapte texte intitulate variante şi numerotate ca atare, discursul liric fiind susţinut şi prin secvenţe ce amintesc de baladele populare, în timp ce ultimul capitol conţine trei poeme subsu­mabile supratemei timpului, având titluri anticipative, construite prin structuri verbale sau nominale: amoru-i un copil pribeag, astă-vară n-a fost vară, ziua de ieri. Sentimentul târziului şi o reconciliere cu sine răzbat din versurile poe­mului de final, intitulat ziua de ieri: „am văzut azi-noapte/ o umbră la geam/ nu era de pe-aici/ venea din alt neam/ c-avea zgardă la gât/ şi belciug în nas/ ce-a rămas din tine/ îţi răspunde pas…”

Arhitectura acestui volum este deductibilă din întreg ansamblul de poeme, dar aş încheia cu cel care dă titlul cărţii şi sintetizează, pentru cititor, o anume tandreţe faţă de cuvântul ales, un fel de grijă, i-aş spune aproape maternă, din partea Norei Iuga, poeta reuşind să ne poarte într-o călătorie fascinantă: „Mihăiţă, puiule,/ ţi-aminteşti, noaptea la poartă/ mai mult vie decât moartă/ treceai, Mihăiţă, nene/ şi-mi ştergeai somnul din gene”. Şi, în consens cu Nora Iuga, cititorul va simţi aceeaşi stare de veghe lirică, asemănătoare unei binecuvântări.