Iubirea ce nu părăseşte

Un optzecist atipic, după cum îl caracteriza Nicolae Manolescu, marele critic prefaţându-i volumele Călăuza şi Solaris, Liviu Georgescu, deşi poet activ în tinereţe, membru al Cenaclului de luni, nu a publicat literatură în volum decât după prăbuşirea regimului comunist. Activităţii pe tărâm ştiinţific, ca medic stabilit în SUA, Liviu Georgescu îi adaugă o ferventă preocupare în domeniul artei cuvântului, atât ca autor, cât şi ca traducător din limba engleză, el semnând traduceri precum Recovered Confessions (Editura Watermark Press, Maryland, 2004, volum publicat în urma unui concurs şi selecţii a International Library of Poetry). De asemenea, Liviu Georgescu este prezent în numeroase antologii apărute în SUA, în Anglia sau în România, ceea ce se explică printr-o mare disponibilitate a autorului pentru marea poezie. În anul 2025, sub îngrijirea lui Gellu Dorian, dovadă că solidaritatea între poeţi se manifestă, îi apare volumul postum Lumină de lampă, în selecta colecţie Cartea Românească de Poezie a editurii Cartea Românească. Pe coperta a IV-a a cărţii, Gellu Dorian notează: „Lumină de lampă, aşa cum se intitulează prima carte postumă a lui Liviu Georgescu, pe lângă faptul că, într-un fel, aminteşte de titlul pe care l-ar fi dorit Eminescu cărţii sale, Lumină de lună, incumbă în el dorinţa poetului de a se apropia cât mai mult de marea poezie românească din toate timpurile. Densitatea ideilor din textele sale poetice îi justifică dorinţa, iar datoria noastră este aceea de a-i păstra vie nu numai memoria, ci şi poezia, una de o singularitate evidentă”.

Ca structură, volumul Lumină de lampă conţine patru părţi: În linie dreaptă, Spirale, Copacul fără ramuri, Cercuri concentrice, trei dintre titluri jonglând cu termeni matematici, printr-un transfer semantic susţinut de metaforă. Cuminţenia şi veghea este primul text, o artă poetică în care autorul mizează pe un limbaj figurat, modern, ale cărui principale trăsături sunt reflexivitatea şi ambiguizarea, tenta de încifrare în linie barbiană. Discursul poetic gravitează în jurul antitezei lumină-întuneric, excelând în imagini sinestezice, create prin metafore-simbol, citez: „vânturi venite de departe toarnă aurul dens/ peste figurile aliniate pe portative cu muzici medievale/ cântece benedictine atârnă de bolţi ca nişte stalactite/ aparenţele rezonează în cauza lor/ [...] dar înlăuntrul meu se luminează/ şi puterile volatile anunţă chemarea/ cuminţenia şi veghea/ şi inima răsfrântă spre toţi”.

Construit pe tema Genezei, din care transpar motive lirice, cum ar fi apa, mişcarea continuă, golul, viziune ce aminteşte de cea eminesciană, inspirată din filozofia hindusă şi greacă, poemul vina e a injustiţiei vehiculează un eu liric predestinat unui continuu proces de dispariţie şi reînviere, căci, mărturiseşte poetul, „ceea ce e e ceea ce e. şi ceea ce sunt e ceea ce a fost şi va fi/ înţelesul ultim şi zborul final al celor ce fuseseră zei/ înainte de naştere. mă nasc şi înviu”. În ipostaza de contemplator, poetul se lasă traversat de două stări, neliniştea şi stupoarea, în faţa unui spectacol apocaliptic, generat de „himere schiloade”, prelungindu-se într-o căutare „printre singurele înălţări, dansuri posibile, apusuri, somnuri, vise, degradări”. Căutarea cuiva, poate a unui eu supradimensionat, capabil să reziste, în acest context, nu poate conduce decât spre „o existenţă zburlită ca o pisică sălbatică”.

Timpul, tema insinuată în cele mai multe poeme, devine „memoriile stivuite ca nişte nori în grămezi” sau „fragmente aduse la mal de apa voinţei”. Tentaţia eternului, a unicităţii nu lipseşte, de aici certitudinea că „ce e întreg nu se amestecă-n puzderii”, astfel încât, pentru Liviu Georgescu, boaba de spumă se metamorfozează în „Miezuri care gândesc”, regenerând mereu dintr-un spirit în altul.

De natură expresionistă îmi par a fi mai multe poeme, exemplific cu note, fenomenologia spiritului – dezvoltare dialectică, Ying-Yang de la material, inform, nedeterminat, până la Absolut – tot nedeterminat, dar volumul oferă şi alte texte. Sentimentul târziului şi neputinţei omeneşti prefigurează Moartea, căci ea face parte din ritualul rostirii poetice, pândeşte cu toate antenele întinse în ungherele minţii, materializată „în peşti fabuloşi pierduţi în memorie, care înoată şi zboară peste ochiuri de sare şi conştiinţă” (relativitate la ţărm). Peisajul despodobit de orice strălucire, când „Clopote minuscule bat printre strugurii inerţiei, storciţi”, este unul populat în final doar de „epave”, concluzia fiind că valorile autentice sunt strivite de acestea, numite, printr-o conotaţie atent selectată, „fregate-ntre vocale şi moi fecioare pe perne,/ relativitatea somnului şi a măririi”.

Poemul în zori aminteşte din nou de tema Genezei, a unui răsărit anunţat în registru sonor, mai ales, pe aceeaşi axă a luminii şi întunericului, din care nu lipsesc nici expresia romantică, eminesciană, dureros de dulce, şi nici simbolul stănescian al nodurilor, citez: „încet şi dureros de dulce, la intersecţii şi noduri/ unde visele se limpezesc şi se întunecă/ şi învaţă să se ferească de trecut”. Şi poemul cu titlul cronici consemnează metaforic aceeaşi viziune pesimistă, căci „reliefurile sunt desfigurate, figurile se dizolvă în cerneluri./ Sărurile s-au strâns mormane la porţi”, în aceste circumstanţe, verdictul nu poate fi decât unul singur, în concordanţă cu vremurile tulburi şi tulburate continuu, cu bună ştiinţă, citez: „Şi peste toate se ridică un singur învingător./ Un singur stăpân. Profitorul istoriei”.
Capitolul spirale descrie, prin poemul programatic, cu acelaşi titlu, „penumbre, nuanţe de griuri pâlpâind în tăcere”, cu alte cuvinte, acelaşi univers muribund, intoxicat de propriile himere şi neputinţe, unde „relativitatea e mai interesantă şi mai plăcută/ decât punctul fix”. Cadrul supus privirii se lărgeşte, eul poetic primeşte în raza sa vizuală noi dovezi ale răului: „plantele dorm în vid ca nişte artefacte/ vertijul creşte din piatră se încolăceşte pe stânci/ peste memoria în plină efervescenţă”.

Copacul fără ramuri este al treilea ciclu al cărţii, ce conţine, în incipit, un poem-întrebare, cu titlul oare unde e scăpare?, pentru că „în prezenţa duşmanilor, ai mei duşmani,/ ai lumii, cei mai mulţi, răspândiţi peste tot –/ nu e loc de odihnă”. Ce şi-ar fi dorit poetul, mai presus de orice, descoperim citind poemul de-a-ntregul, din ultima parte, cercuri concentrice, şi anume, iubirea, ca o singulară certitudine a vieţii: „ai putut să-mi oferi divizii şi părţi,/ tăieturi încrustate în vis,/ în incertitudini şi-n îndoieli,/ sfărâmături din zestrea ta/ dar nu iubire”. Pentru Liviu Georgescu, „doar curgerea cuprinde totul, cea mai reală/ dintre toate adevărurile –/ e iubirea ce nu părăseşte”. Nu avem niciun motiv să-l contrazicem, în concepţia lui despre iubire, iar poezia pe care ne-a lăsat-o moştenire reprezintă cea mai bună dovadă.
• Gela Enea