A fi poet în vremea lui Ahab

După ce declară că din 2019 s-a retras din viaţa literară, pentru „condiţia de monah ca lumea”, Marian Drăghici publică în anul 2023, la Editura Tracus Arte, o antologie cu titlul Lumină, încet. Despre cartea aceasta citim că se află la a doua ediţie, „cu poeme inedite şi unele din nou scrise/ rescrise, de la 1983, la 2023”. Volumul beneficiază de o amplă Prefaţă a criticului Ion Pop, din care citez două fragmente revelatoare în ceea ce priveşte laboratorul ideatic şi stilistic al autorului: „Când se exprimă despre poezie, Marian Drăghici scrie elegant, cu o dicţiune caligrafică, ce lasă să transpară în filigranul verbal un ecou de solemnitate a unui ritual interior. [...] Refuzul limbajului înalt, al retoricii emfatice este explicit în acest volum, poezia urmează să vorbească despre omul concret, dar nu în înţelesul dramatic şi tragic bacovian, pe fundal deceptiv-crepuscular, ci unul care-şi trăieşte tensiunile sub un control stoic, cu un soi de pudoare, de o frumoasă discreţie a suferinţei...”. Marian Drăghici a pornit, încă de la debutul său, într-o călătorie spirituală, deloc calmă, pe care el însuşi a numit-o, metaforic, „viaţa ca vânătoare”, lăsând să se întrevadă un strat considerabil de melancolie, cu fiecare experienţă, asemenea unui catharsis, prin care a trecut: „adevărul e că scriu/ rescriu/ aceleaşi versuri sudic-amare,/ în jurul meu prietenia şi dragostea/ nu sunt rupte din soare/ ba se bucură de cinstire doar la ocazii prin cimitire”.

Volumul Lumină încet conţine mai multe poeme în care autorul îşi exprimă crezul artistic, conexiunea sa cu lumea, cu arta şi cu propriul eu, supradimensionat în linie expresionistă sau traversând reverii misterios romantice, prin urmare, chiar din incipit, observăm o asemenea artă poetică: „Acum, cartea aceasta e locul nelimitat/ nedefinit/ pe care îngerul se aşeza în om, să cânte la armonica roşie/ când încă îl vizita/ [...] logic, urma care rămăsese pe locul acela bătătorit în om,/ după plecarea îngerului,/ e poezia” (La început). Cu alte cuvinte, poezia este reminiscenţă a sacralităţii, pe care omul o păstrează, într-o continuă comuniune cu divinitatea şi, desigur, spun omul, în sens generic, întrucât nu toţi semenii au şansa aceasta, iar un motiv recurent al dualităţii om-divinitate este îngerul, particularizat de autor printr-un epitet cromatic ce sugerează efeminarea, fiind vorba de culoarea roz. În alte fragmente lirice, îngerul posedă o armonică roşie, apoi, dacă citim în continuare că „Lumii, şi de aici, i s-ar trage sfârşitul./ Dintr-un burduf de armonică”, putem să deducem că autorul face aluzie la o prăpastie în care lumea a căzut din naivitate sau din obedienţă, roşul fiind asociat cu un anumit regim politic.

Marian Drăghici aparţine Generaţiei optzeciste, cel puţin cronologic, lirismul său, dificil de încadrat într-un singur curent, se încarcă de reflexe grave, produs al unei memorii afective marcate de un destin mai puţin prietenos, care, totuşi, primeşte binecuvântarea luminii, în tempo andante, aşa cum anticipează poetul în titlul cărţii. Idealul către care tinde autorul şi, cred, nu numai el, este acela de a reuşi să imagineze plenar „poemul dumnezeiesc”, de aceea scrie şi rescrie, până ce discursul său capătă bogăţie semantică, originalitate indubitabilă şi varietate stilistică. Marian Drăghici crede în capacitatea de purificare a sinelui prin poezie, în puterea de mântuire prin creaţie, făcând distincţie între simpla versificare şi inefabilul pe care-l presupune adevărata poezie, citez: „nu-mi ajutau la nimic versurile./ nici să port cât mai discret în mine mormântul femeii,/ nici să-mi leg mai zdravăn şireturile la bocanci/ [...] Semn că poezia (cu sau fără majusculă) este altceva,/ şi mai ales altundeva. Nu în versuri” (Ukulele).

Există, în poemele lui Drăghici, destule trimiteri livreşti, amintesc câteva nume ale unor personalităţi din varii domenii socio-culturale, precum Socrate, Carl Gustav, Andrei Tarkovsky, Karol Wojtyla, Rainer Maria Rilke, alături de evocări şi dedicaţii pentru amici şi confraţi cu care, desigur, a rezonat într-un anumit context existenţial. Poetul nu este un contemplator al spectacolului oferit de alţii sau nu este doar un asemenea contemplator, ci se individualizează printr-o conştiinţă problematică, angajantă: „am ieşit în stradă să protestez am protestat am protestat/ am protestat –/ şi deodată linişte totală în jur/ şi nimeni dintre ai mei”, dar, continuă el, în cadru apare totuşi animaţia, prin „dansul cozilor de topor extaziate/ căzute pe spate/ în golul pădurii de păhăruţe retezate” (sac şi cenuşă).

Poezia lui Marian Drăghici pare una mişcată, într-o derulare ce pretinde atenţie şi concentrare pentru a decripta mesajul, de altfel, un text construieşte mai multe mesaje şi chiar fraza poetică glisează de la un registru la altul, astfel vom găsi interogaţii retorice alături de exprimări imperative, expresii populare alături de neologisme, conversiuni şi dislocări topice, exemplific cu un fragment din poemul De când s-a luat definitiv (variantă): „Au de florile mărului, îngerul lor aproape roz/ a strigat cum se tace/ în clarul acela polemic/ din liniştea unei cutii/ a fetiţei cu ace:/ Poetul ca albina înmărmurită,/ raza mereu pe cale// până la ziuă aprinse/ zidul de ceară al muncii sale?”. Teme şi motive lirice ale poeziei contemporane, precum timpul ineluctabil, care-a permis „un climat de mancurtizare coşmaresc planificată”, poetul – o conştiinţă a cetăţii, militantismul prin artă, moartea, lanţul ca motiv al constrîngerilor de tot felul, al insinuării unei alienări la scară socială, îngerul, dualitatea om-fiară, ludicul şi ironia subţire, transferată asupra unor, să le spunem, personaje, ca motanul sau câinele cu nume solemn, Carl Gustav, ritualul morţilor succesive etc.

Lectura cărţii relevă şi texte din care răzbate umorul, ca în poemul Câinele de pe strada Washington, unde pretextul unei ieşiri la o terasă, „pornite din buza greu-poluatului Obor”, prilejuieşte acest tablou de familie: „am purces din buza greu-poluatului Obor/ iavaş-iavaş la picior ca trei bobi dintr-o păstaie/ sau fragment de mic popor,/ întru aflarea unei

După ce declară că din 2019 s-a retras din viaţa literară, pentru „condiţia de monah ca lumea”, Marian Drăghici publică în anul 2023, la Editura Tracus Arte, o antologie cu titlul Lumină, încet. Despre cartea aceasta citim că se află la a doua ediţie, „cu poeme inedite şi unele din nou scrise/ rescrise, de la 1983, la 2023”. Volumul beneficiază de o amplă Prefaţă a criticului Ion Pop, din care citez două fragmente revelatoare în ceea ce priveşte laboratorul ideatic şi stilistic al autorului: „Când se exprimă despre poezie, Marian Drăghici scrie elegant, cu o dicţiune caligrafică, ce lasă să transpară în filigranul verbal un ecou de solemnitate a unui ritual interior. [...] Refuzul limbajului înalt, al retoricii emfatice este explicit în acest volum, poezia urmează să vorbească despre omul concret, dar nu în înţelesul dramatic şi tragic bacovian, pe fundal deceptiv-crepuscular, ci unul care-şi trăieşte tensiunile sub un control stoic, cu un soi de pudoare, de o frumoasă discreţie a suferinţei...”. Marian Drăghici a pornit, încă de la debutul său, într-o călătorie spirituală, deloc calmă, pe care el însuşi a numit-o, metaforic, „viaţa ca vânătoare”, lăsând să se întrevadă un strat considerabil de melancolie, cu fiecare experienţă, asemenea unui catharsis, prin care a trecut: „adevărul e că scriu/ rescriu/ aceleaşi versuri sudic-amare,/ în jurul meu prietenia şi dragostea/ nu sunt rupte din soare/ ba se bucură de cinstire doar la ocazii prin cimitire”.

Volumul Lumină încet conţine mai multe poeme în care autorul îşi exprimă crezul artistic, conexiunea sa cu lumea, cu arta şi cu propriul eu, supradimensionat în linie expresionistă sau traversând reverii misterios romantice, prin urmare, chiar din incipit, observăm o asemenea artă poetică: „Acum, cartea aceasta e locul nelimitat/ nedefinit/ pe care îngerul se aşeza în om, să cânte la armonica roşie/ când încă îl vizita/ [...] logic, urma care rămăsese pe locul acela bătătorit în om,/ după plecarea îngerului,/ e poezia” (La început). Cu alte cuvinte, poezia este reminiscenţă a sacralităţii, pe care omul o păstrează, într-o continuă comuniune cu divinitatea şi, desigur, spun omul, în sens generic, întrucât nu toţi semenii au şansa aceasta, iar un motiv recurent al dualităţii om-divinitate este îngerul, particularizat de autor printr-un epitet cromatic ce sugerează efeminarea, fiind vorba de culoarea roz. În alte fragmente lirice, îngerul posedă o armonică roşie, apoi, dacă citim în continuare că „Lumii, şi de aici, i s-ar trage sfârşitul./ Dintr-un burduf de armonică”, putem să deducem că autorul face aluzie la o prăpastie în care lumea a căzut din naivitate sau din obedienţă, roşul fiind asociat cu un anumit regim politic.

Marian Drăghici aparţine Generaţiei optzeciste, cel puţin cronologic, lirismul său, dificil de încadrat într-un singur curent, se încarcă de reflexe grave, produs al unei memorii afective marcate de un destin mai puţin prietenos, care, totuşi, primeşte binecuvântarea luminii, în tempo andante, aşa cum anticipează poetul în titlul cărţii. Idealul către care tinde autorul şi, cred, nu numai el, este acela de a reuşi să imagineze plenar „poemul dumnezeiesc”, de aceea scrie şi rescrie, până ce discursul său capătă bogăţie semantică, originalitate indubitabilă şi varietate stilistică. Marian Drăghici crede în capacitatea de purificare a sinelui prin poezie, în puterea de mântuire prin creaţie, făcând distincţie între simpla versificare şi inefabilul pe care-l presupune adevărata poezie, citez: „nu-mi ajutau la nimic versurile./ nici să port cât mai discret în mine mormântul femeii,/ nici să-mi leg mai zdravăn şireturile la bocanci/ [...] Semn că poezia (cu sau fără majusculă) este altceva,/ şi mai ales altundeva. Nu în versuri” (Ukulele).

Există, în poemele lui Drăghici, destule trimiteri livreşti, amintesc câteva nume ale unor personalităţi din varii domenii socio-culturale, precum Socrate, Carl Gustav, Andrei Tarkovsky, Karol Wojtyla, Rainer Maria Rilke, alături de evocări şi dedicaţii pentru amici şi confraţi cu care, desigur, a rezonat într-un anumit context existenţial. Poetul nu este un contemplator al spectacolului oferit de alţii sau nu este doar un asemenea contemplator, ci se individualizează printr-o conştiinţă problematică, angajantă: „am ieşit în stradă să protestez am protestat am protestat/ am protestat –/ şi deodată linişte totală în jur/ şi nimeni dintre ai mei”, dar, continuă el, în cadru apare totuşi animaţia, prin „dansul cozilor de topor extaziate/ căzute pe spate/ în golul pădurii de păhăruţe retezate” (sac şi cenuşă).

Poezia lui Marian Drăghici pare una mişcată, într-o derulare ce pretinde atenţie şi concentrare pentru a decripta mesajul, de altfel, un text construieşte mai multe mesaje şi chiar fraza poetică glisează de la un registru la altul, astfel vom găsi interogaţii retorice alături de exprimări imperative, expresii populare alături de neologisme, conversiuni şi dislocări topice, exemplific cu un fragment din poemul De când s-a luat definitiv (variantă): „Au de florile mărului, îngerul lor aproape roz/ a strigat cum se tace/ în clarul acela polemic/ din liniştea unei cutii/ a fetiţei cu ace:/ Poetul ca albina înmărmurită,/ raza mereu pe cale// până la ziuă aprinse/ zidul de ceară al muncii sale?”. Teme şi motive lirice ale poeziei contemporane, precum timpul ineluctabil, care-a permis „un climat de mancurtizare coşmaresc planificată”, poetul – o conştiinţă a cetăţii, militantismul prin artă, moartea, lanţul ca motiv al constrîngerilor de tot felul, al insinuării unei alienări la scară socială, îngerul, dualitatea om-fiară, ludicul şi ironia subţire, transferată asupra unor, să le spunem, personaje, ca motanul sau câinele cu nume solemn, Carl Gustav, ritualul morţilor succesive etc.

Lectura cărţii relevă şi texte din care răzbate umorul, ca în poemul Câinele de pe strada Washington, unde pretextul unei ieşiri la o terasă, „pornite din buza greu-poluatului Obor”, prilejuieşte acest tablou de familie: „am purces din buza greu-poluatului Obor/ iavaş-iavaş la picior ca trei bobi dintr-o păstaie/ sau fragment de mic popor,/ întru aflarea unei terase de verdeaţă şi răcoare/ prin părţile nordice mai pădureţe de la Şosea”. Ultimul text din această carte este constituit din nuclee epice care se plasează pe fundalul relaţiei mentor-discipol, Marian Drăghici rememorând astfel momente petrecute alături de Mircea Ciobanu, care a reprezentat şi reprezintă pentru autor (bănuiesc că şi pentru mulţi alţi scriitori) un veritabil pater spiritualis, cel care, făcând referire la Marian Drăghici, a ridicat tonul a sentinţă, pronunţând: „Auzi? Eşti un mare poet!” Şi nu avem cum să-l contrazicem!

 terase de verdeaţă şi răcoare/ prin părţile nordice mai pădureţe de la Şosea”. Ultimul text din această carte este constituit din nuclee epice care se plasează pe fundalul relaţiei mentor-discipol, Marian Drăghici rememorând astfel momente petrecute alături de Mircea Ciobanu, care a reprezentat şi reprezintă pentru autor (bănuiesc că şi pentru mulţi alţi scriitori) un veritabil pater spiritualis, cel care, făcând referire la Marian Drăghici, a ridicat tonul a sentinţă, pronunţând: „Auzi? Eşti un mare poet!” Şi nu avem cum să-l contrazicem!