Artist – creaţie – Dumnezeu

Dacă vom căuta pe internet volumul Pinul lui Nietzsche, semnat de George Vulturescu, vom găsi prezentarea succintă făcută de editura unde a apărut în acest an, anume, Junimea, care alege două fragmente despre poezia autorului din receptarea critică a lui Nicolae Steinhardt şi Ion Pop, nume de referinţă în cultura română. Astfel, Steinhardt consideră că, citez, „nu încape îndoială că ne aflăm în faţa unei poezii neconformiste, bătăioase, nelâncede”, în timp ce Ion Pop apreciază la scriitorul sătmărean faptul că „îşi rosteşte totuşi cu o aspră fermitate credinţa în scris, în versul ca unică posibilitate, fragilă, desigur, a închegării de sine în faţa asediilor lumii din afară”. Am mai scris despre poezia lui George Vulturescu, însă observ în acest nou volum o schimbare de perspectivă asupra macro- şi microuniversului, autorul găseşte noi unghiuri metaforice, resemantizează într-o rostire deseori gravă termeni, altfel obişnuiţi, precum: viaţă, pagină, scris, istorie, bard, poem, colivie, pasăre etc. , alături de care apar şi toponime sau nume ce definesc o matrice spirituală: muntele Athos, Anghelos Sikelianos, Nikos Kazantzakis, Gregor Samsa, Rainer Maria Rilke, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Matei Călinescu, Paul Valéry, ajungându-se astfel până la spectrul zeului Orfeu.

Dar cum se portretizează acest poet? Ce indicii de comunicare cu inefabilul, a se citi divinul, alege să pună în faţa cititorului „înflămânzit”? Citez dintr-un poem-confesiune, o artă poetică persuasivă, care mizează pe antinomiile cunoaştere-inocenţă, viaţă-moarte: „N-am cerut să fiu poet/ nici să am un Ochi Teafăr şi un Ochi Orb. Am scris despre/ această conjungere: nu e nici metaforă – sunt ochii mei,/ am fost cu ei printre voi, cu viul şi mortul din ei privind/ din peşteră doar înainte, spre zidul pe care umbrele/ se desenează doar ad speculum, nu facie ad faciem” (Locul bocancilor de la intrare). La George Vulturescu nu există graniţe între viaţă şi moarte, între cunoscut şi necunoscut, doar un continuu melanj, pentru că „doar Ochiul meu Teafăr îl poate urma pe cel Orb,/ deversându-se unul în altul, precum vizibilul în invizibil,/ precum râul îşi lasă aluviunile printre pietrele malurilor”.

O viziune originală despre scrisul ca un tribut de sânge plătit de poet descoperim în textul Sindromul picăturii de sânge, în care un topos de poveste, Codrii Sălajului, reprezintă prima formă şi nepervertită de întâlnire cu Poezia, într-o copilărie emblematică: „Mă temeam de picătura aceea de sânge/ ce tremura în teurgia paginii albe/ numai eu ştiam că s-a scurs din piciorul unei lupoaice,/ ros cu dinţii, ca să se elibereze din capcana de oţel/ pe care am lăsat-o eu, pe o cărare din Codrii Sălajului”. O radiografie a poeziei contemporane sugerată de Vulturescu evidenţiază devierea de la sacralitate şi asumarea „murdarului periferic”, drept inovaţie tematică într-un lirism superfluu: „podele de măcelărie hârdaie/ cu spermă sunt cărţile prin veac/[...] La uşa poeziei scheaună versuri purulente”.

În lirica autorului Poemul devine un suprapersonaj, pe care îl urmează obedient Poetul, niciodată forţând inspiraţia: „nu-i aduc nimic poemului, nicio întrebare hâtră, nicio tabletă de fasconal, nici un bol de cireşe./ Mă retrag doar, răbdător, să văd cum cuvintele lui se/ adâncesc, când îşi sapă singur Iliada lui de morminte/ atunci cobor şi eu printre ele şi mă îngrop/ cu întrebarea despre Dumnezeu, printre oasele/ tăcerii lui Dumnezeu!”. Realitatea cotidiană şi invazia politicului în şi prin toate fibrele fiinţării noastre, cu efect maladiv, sunt observate lucid de autor, care constată, într-o zi obişnuită: „Nu e ziua mea cea bună pentru poem, gândesc/ (deşi n-am pus picătură de alcool în gură şi nu am înjurat/ fotografiile candidaţilor Primăriei care împânzeau pereţii/ clădirilor de patrimoniu... Striaţiile creierului meu sunt îngroşate de minciunile lor gloduroase” (Piatra şi prescura). Şi poemul Meteoriţii şi puterea poeziei este tot o artă poetică, în care, folosind un registru reflexiv, George Vulturescu diseminează poeticul, printr-o serie de analogii cu ancestralul ritm al naturii, într-o determinare temporală relativă: „Îmi iau puterea versului din această oră/ care nu aparţine nici zilei, nici nopţii/ cum fumul nu mai aparţine nici lemnului care arde,/ nici vântului care-l împrăştie// Cuvintele nu vin pe pagini ca meteoriţii pe cer”.

Imaginea Poetului este parcă desprinsă dintr-o pictură minimalistă, citez: „un poet la masa lui de scris/ N-are coroană de aur, nici togă regală –/ stă în vraiştea dimineţii sau a lumii/ chircit între cuvinte”, cărora nu numai propria viaţă şi-o închină, ci şi moartea. Această imagine aduce cumva cu cea a dascălului din Scrisoarea I de Mihai Eminescu. Vorbind despre sine, George Vulturescu are o viziune ce-mi prilejuieşte o nouă comparaţie, de data aceasta cu un alt mare poet ardelean, Lucian Blaga. Poetul din Lancrăm mărturiseşte: „nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea/ [...] dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –”. George Vulturescu afirmă: „Eu nu lucrez la dezvrăjirea pietrelor cu târnăcopul/ insomniilor, ci mă las în iarbă, lângă ele/ [...] Când sunt lângă pietre mă simt sfinţit”.

Un laitmotiv şi în acest volum, dar şi în altele, este „ochiul orb”, fie că el va fi sărutat de Nichita, fie că va intermedia însăşi comunicarea cu Dumnezeu. Numele ales de poet, şi anume, Vulturescu, porneşte de la o mitologie personală legată de pasărea care, într-un dialog imaginar, i se confesează astfel: „Noi, vulturii, nu avem un Ioan Botezătorul să ne sfinţească/ cu apă, avem însă vedere care pecetluieşte/ cred că poţi semna cu numele Vulturescu dacă simţi/ că îţi cresc gheare atunci când scrii şi eşti gata să smulgi/ cuvintele din gura morţii”. Iar poetul George Vulturescu smulge cuvinte din gura morţii şi în volumul Pinul lui Nietzsche, pe care vi-l recomand spre lectură şi meditaţie, volum a cărui temă dominantă este relaţia artist – creaţie –Dumnezeu.