Poezia are strada ei

am pregătit textul pentru profilul ramuri, bibanu. am eliminat formatările de tip tabel și spațiile inutile, păstrând majusculele, diacriticele și semnele de punctuație exact așa cum le-ai trimis.

iată varianta curată pentru site-ul proiectului cultura:

În parcursurile mele critice, mai ales în ceea ce priveşte poezia, am întâlnit autori cu profesii foarte diferite, de la, să zicem, paznic, până la domeniul educaţional, cu titluri universitare, şi de fiecare dată a existat, cel puţin la nivelul percepţiei mele, o amprentă, fie cât de străvezie, a compartimentului ocupaţional. De data aceasta am în faţă un volum al unui scriitor-filozof, Romulus Brâncoveanu, care a publicat câteva cărţi de versuri şi mai multe studii şi eseuri pe teme de actualitate, exemplific: Raţiune publică şi discurs, Democraţia românească: teorie şi metodă etc. În poezie, prima apariţie a scriitorului într-o carte s-a întâmplat în anul 1984, cu Focul concentric – 9 poeţi, urmând, apoi, succesiv, volumele A doua viaţă a lui DQ, Replay, Estimp – 4 poeme. În colecţia Poeţi de azi a editurii Rocart îi apare, în anul 2025, volumul Strada Libertăţii, o carte ce conţine poeme grupate în ciclurile: Strada Libertăţii, Natul, Asfalt până la poartă, Umbra lui Noica la Densuş.

Incipitul cărţii are particularitatea de a avea titlul urmat de un subtitlu, în continuitate cu acesta, aşa încât mesajul se construieşte pe această tehnică modernă, prezentă şi în alte poeme din volum, citez: „Strada Libertăţii/ Nu semăna cu cea de astăzi”. Pentru ideea poetică a reconstituirii unui spaţiu-matrice, poetul alege imperfectul, ca timp al rememorării afective: „Era însă şi pe atunci a Libertăţii,/ Dacă nu o confund cu alta, după atâţia ani./ Părea ceva mai îngustă, fără atâtea borduri/ de ciment pietrificat”. (Ah, bordurile, îmi vine să adaug, gândindumă la alte contexte).

Această stradă a Libertăţii, după cum o descrie poetul, a însemnat un mic paradis, cu de toate, clădiri ale unor instituţii, cârciumi, garsonierele fetelor primitoare, cofetărie, de unde luai chiar şi parizer, librărie, şi, mai presus de orice, cu o tinereţe aventuroasă. Dar, brusc sau poate că mai lent, „Strada Libertăţii s-a umplut de gunoi”, pentru că „Ceva se rupsese încă de prin o mie nouă sute/ şaptezeci şi ceva/ Cooperaţia începuse să se dezvolte nebănuit/ Umplând oraşul de cefe late, de burţi/ Şi de cravate cu zgârci”. Peisajul devine dezolant, natura intră în regres, părtaşă la degradarea generală: „Brazii piperniciţi de pe lângă/ Gardul liceului/ Se întorceau cu spatele,/ Îşi ridicau gulerul/ Şi se zgribuleau ca într-o glumă tristă”.

Al doilea text trebuie înţeles într-o anumită cheie de lectură, cu un registru ironic-amar, construit în jurul imaginii unui unicorn despre care aflăm, nici mai mult, nici mai puţin, că „Fum pal ieşea din nara sa/ Când rumega./ Un snop de loz în plic pe cornul său ţinea./ Am tras. Nimic. Neant/ 3 lei şi nici aceia noi”. Prin urmare, iluzia norocului se spulberă rapid.

Brâncoveanu aduce în prim-plan grupul de rebeli, comparaţi cu nişte căluţi-de-mare, grup care încerca să vieţuiască în „Acvariul dintre Banca Agricolă şi Şcoala de Meserii”. Interesantă această asociere a spaţiului familiar cu acvariul, ca metaforă a libertăţii îngrădite. Tinerii, „cei câţiva inşi netunşi ai urbei”, parcurg o tranziţie spre maturitatea care se consumă într-un regim ce obstrucţionează libertatea şi conduce la alienarea sinelui, consecinţa fiind anticipată de următorul poem, al cărui titlu sintetizează tema: „Muream încet pe Strada Libertăţii”. Verdictul pentru asemenea regii care au distorsionat umanitatea sună tragic: „Nici peste o mie de ani după moartea noastră/ Adevărul nu se va arăta”.

În poemul De prin decembrie am făcut rost de butelie, sub forma unei ample enumeraţii, care sugerează belşugul şi luxul râvnit ani în şir, finalul este unul grav, relevând suferinţa şi sacrificiul, preţul pentru acea libertate, căci „Libertatea este vânătaia ta de sub ochi”. Acest concept, libertatea, apare nu doar personificat în poeme, ci devine un fel de interlocutor tăcut, grandios şi intangibil în tăcerea lui, perceput diferit de la o generaţie la alta şi, pentru asta, autorul, într-o retorică a adresării directe, îi spune: „Libertate, ploaia ta nu cade la fel/ Pe umerii viilor, pe umerii morţilor,/ Pe urmele celor ce s-au născut”.

Al doilea ciclu, cu un titlu surprinzător, Natul, începe cu o aluzie la salutul pe care-l folosea Mihai Eminescu, doar că la Romulus Brâncoveanu acest salut este puţin diferit: „Sus Natul”, iar răspunsul, „Sus cu el ”, are şi altă variantă, „Jos cu el”, în funcţie de realitatea vizată. Discursul liric se încarcă de sugestii, autorul ne conduce în universul torţionar al „acoperiţilor şi descoperiţilor”, cei care sunt descrişi hiperbolic, uneori cu note chiar de pamflet: „Acoperiţii şi descoperiţii,/ Închipuind cu guşile lor de curcani,/ Albăstrii pe la ciucuri,/ Un zid de guşi vorbitor”.

Romulus Brâncoveanu are această revelaţie, cu privire la cele trei axe ale dimensiunilor temporale: „Timpul este o activitate ce aduce/ Din viitor prezentul./ Nat, încetezi să speri./ Încetezi să-ţi faci gânduri./ Când te uiţi în ochii trecutului/ Totul se pustieşte”. Din trecutul perceput ca reper, Brâncoveanu evocă numele celui mai mare poet, Mihai Eminescu, alături de figuri legendare ale istoriei naţionale, printre care Neagoe, Mircea, Ştefan sau Maria, Carol, Iuliu.

Următorul segment al volumului, Asfalt până la poartă, conţine două poeme, Când am căutat două săptămâni şi Inspirat de aceste anunţuri, texte care sunt ancorate în prezentul tumultuos, unde mirajul Vestului începe cu locuinţele închiriate, „Cu mobila cea mai nouã,/ Nici nu s-a uscat vopseaua bine pe ele. / Cei cu aripi le pot închiria liniştiţi,/ La miezul nopţii ferestrele se deschid/ de la sine/ Către cele mai vibrante cartiere ale măreţei/ Noastre capitale şi vor putea vedea pe viu/ Sângele princiar cum tresaltă”. În antiteză cu imaginea Vestului este descrierea casei părăsite, situată „La nici 100 de kilometri distanţă de Bucureşti”, deplorabilă în degradarea ei, citez: „Casa e învelită cu ţigla originală/ De pe la începutul anilor şaizeci/ Ai secolului trecut/ Muşchiul nopţii a crescut/ Pe alocuri, prin finele crăpături”.

Ultima parte, Umbra lui Noica la Densuş, începe cu poemul Albine ca nişte chelneriţe tinerele, în care autorul se confesează, realizând un autoportret relevant pentru condiţia de poet: „Inima mea o magazie de vechituri/ Nou-nouţe unde au mai încăput/ Doar călimări de cerneală, verzi/ Cu loc anumit pentru toc./ Cui le mai trebuie? Cine să mai/ Întrebe la magazinul celest: Ţineţi, nu ţineţi radiouri cu tranzistori?/ Călimări? Poate din întâmplare,/ Aveţi şi peniţe?”.

Strada Libertăţii este un volum remarcabil, cu discurs grav, reflexiv şi aluziv deopotrivă, unde metafora se încarcă de semnificaţii de la un poem la altul, de la un vers la altul şi care invită lectorul la o atitudine participativă, asumându-şi calitatea de actant al vremurilor incriminate sau doar revelate convingător de Romulus Brâncoveanu.