Între nedumeriri şi mirări poetice

Cu o activitate culturală vastă, Radu Sergiu Ruba excelează deopotrivă în a scrie poezie şi proză, ca şi în a traduce opere valoroase din literatura franceză, activând, în acelaşi timp, în jurnalismul radio. Citim în pagina de titlu a volumului Ireversibil, apărut în anul 2024, la Editura Tracus Arte, volum la care mă voi referi în continuare, că autorul, de origine sătmăreană, s-a bucurat de recunoaştere naţională prin acordarea Ordinului Meritul cultural al României în grad de cavaler, dar şi internaţională, fiind, de exemplu, premiat de Ministrul Afacerilor Externe al Franţei, în cadrul Festivalului Mondial al nuvelei, Paris, 1993. Volumul de poeme Ireversibil are un moto din Mircea Ivănescu, citez, „Ar trebui poate alese tocmai cuvintele care să nu spună prea mult”, şi subintitulat, în paranteză, În chip de cuvânt înainte. Ca structură, cartea are, după poemul-dedicaţie, două părţi compuse din douăzeci, respectiv douăzeci şi unu de poeme, cu titluri nominale, excepţie făcând câteva poezii al căror titlu are drept centru un verb: La început a fost..., Închipuind-o pe Else, Ploua în paradis (partea I), Dacă aş fi, Ceea ce nu se uită (partea a II-a).

Primul poem, Cu şi pentru Nicole (În chip de cuvânt-înainte), este un manifest liric pe tema relaţiei autor-carte-cititor, predispoziţia creativă, starea de nelinişte, întrebările şi mirările poetului înainte de a-şi pune numele pe o carte devenind semnele care anticipează travaliul artistic: „Din căutări/ clipiri a mirare/ amânări/ din nedumeriri ale luminii/ această carte începea să se adune”. Ruba intuieşte natura duplicitară a omului, atracţia lui către mercantil şi ascensiune nemeritată, puterea nefastă a banului, de aceea mărturiseşte: „Iar răi de m-au cumpărat pe câteva monede/ m-au supus la munci necunoscute/ adormindu-mă bunăoară/ şi făcându-mă să vorbesc în somn” (Arginţii). Preceptul biblic La început era cuvântul generează pledoaria poetului pentru ideea de cunoaştere şi de comunicare prin cuvinte: „de nicio umbră nu te poţi lipi/ că trebuie să-i şi rosteşti numele. Dai să-ţi aşezi mâna pe masă/ nici n-o atingi/ că lemnul silabiseşte: ma-să./ Nu că ar avea gură/ n-are/ dar îţi aprinde un ecou pe meninge” (La început a fost...).

Poezia lui Ruba este una puternic infuzată cu metafore, aluzivă, cu un mesaj concentrat pe incapacitatea noastră de a ieşi din cerc, incapacitate alimentată de un curaj anorexic, uneori chiar absent. În poemul Numărătoarea, lectorul intră în jocul propus de autor, poate fi chiar el nebunul peste care stratul de galben se aşază mereu, acel galben cu tentă bacoviană, aducător de toamne şi de maladii, căci „galbenul se reaşază pe el/ şi rămâne acolo./ omul nu îmbătrâneşte/ şi nici nu înnebuneşte mai tare./ Se opreşte şi te întreabă:/ pe tine încă nu te-au ridicat?”. Interlocutorul, indiferent cum se numeşte, are aceeaşi stare de angoasă: „simţi miezul nopţii apăsându-te în ceafă”, ceea ce evidenţiază spaima împinsă până la paroxism. Poetul foloseşte singularul, dar vizează o colectivitate, mesajul transmis este că o ameninţate continuă cu pierderea libertăţii devine mai gravă prin consecinţele asupra conştiinţei decât pierderea propriu-zisă.

Un poem grefat pe sentimentul târziului este cel intitulat Nicio aşteptare, în care Radu Sergiu Ruba ajunge la concluzia că, deşi „Nu aştept pe nimeni/ Ba nici nu aştept nimic”, în final, „A venit şi o chemare/ nu era un cuvânt singuratic/ sunând să nu se risipească/ ci numele meu/ strigat de o gură deschisă”, ceea ce schimbă tonalitatea din incipitul textului.

Tema creaţiei, cu motive lirice precum relaţia cuvânt-poet-poezie, libertate şi carceră, cunoaştere şi ignoranţă, curajul rostirii şi laşitatea muţeniei, travaliul artistic şi starea de graţie, este dublată, în partea a doua a volumului, de tema rezistenţei prin cultură, dar o rezistenţă mai degrabă simulată, dacă e să decodificăm mesajul poemului chiar cu acest titlu premonitoriu, Rezistenţa prin cultură: „pretinzi că te ţii de scris/ compui versuri nu pe hârtie/ ci în minte/ ţi se aştern acolo neştiute de nimeni”. În finalul poemului tonul ajunge chiar sarcastic: „Numai de nu ai avea complici/ duhovnicul tău de pildă/ editorul/ ăştia cu care te-ntâlneşti când o mai iei prin oraş/ şi de unde ai putea să ieşi pe piaţă cu o carte/ cu pagini la fel de albe/ ca pereţii closetului nostru de acasă”.

Lectura cărţii îmi relevă o poezie care spune multe, prin cuvinte şi printre cuvinte, poetul însuşi îmi pare un jongleur pe o scenă, având misiunea să facă magie şi să scoată din mânecă/ a se citi memorie, ceva la care nimeni nu se aşteaptă. Discursul său, ancorat la fel de bine în metaforă, ca şi în metonimie şi sinecdocă, cere efort pentru decriptare şi un lector avizat. Imixtiunea politicului, cu adânci reverberaţii în comunism, complicitatea unora şi alienarea altora sunt un prilej de meditaţie pentru poet şi teme ale altor texte, de exemplu, poemul Raportul: „încep prin a ataca teoria lucrului în sine/ şi a celui pentru sine/ ironizez sinteza celor două/ evocându-l în treacăt pe Nietzsche/ E un nume atât de răsunător/ că de el poate s-atârne orice [...] sunt întreruperi de la galerie/ se interpretează/ bâzâitul e atât de puternic/ că face din noi un roi de hermeneuţi. Subiectul meu s-a închis/ rămân în picioare/ ca nimeni să nu-l închidă peste mine”.

Radu Sergiu Ruba încheie volumul cu poemul Scrisul, pentru el scrisul fiind un personaj din copilăria în care ei se intersectau: „Se uita la mine de aproape/ de parcă din vârful peniţei/ cât un fulg/ de parcă ar fi atârnat însuşi cerul”. Presupunem că scrisul i-a rămas atât de aproape, un alter ego ce-l plasează pe Radu Sergiu Ruba printre reprezentanţii recunoscuţi şi apreciaţi ai optzecismului, iar volumul Ireversibil este o dovadă convingătoare.