Se închid toate uşile prin care am ieşit pînă acum,

scîrţîit după scîrţîit, din ce în ce mai accentuat,

deşi aud în urma lor liniştea înroşindu-se

ca un cîmp de maci,

nici o altă uşă nu se mai deschide,

pentru că nu mai am unde intra, nici pe cine căuta;

mîna mea a devenit un zăvor lăsat slobod

doar la o fereastră deschisă spre cer,

zgomotul pe care îl face atunci cînd cu ea îmi şterg fruntea

e ca al gîndurilor care cad şi se sparg ca nişte alune

în dinţii veveriţelor,

dar e bine atunci cînd adun cojile de pe masa

de la care mă ridic după ce scriu acest poem

cu care am luat cina, iar discreţia lui

este atît de mare încît rămîne în continuare de nevăzut,

zdrang-zdrang, se aude în urma mea,

iar dincolo stă un lăcătuş care va repara tot ce am stricat

cu fiecare uşă trîntită în nasul celor cărora

damful vieţii le-a stricat fiecare zi

din care eu ieşeam şi căutam o altă uşă prin care să intru

aşa cum intră ochiul celui care, deşi nu e în faţa ei, vede

tot ce e dincolo,

nimeni nu mai unge aceste uşi cu vaselină,

muzica lor e o nouă formă de viaţă

la care eu nu mai am cum să mă adaptez –

scot fluierul şi-l aud pe Dumnezeu

trecînd pe stradă dis-de-dimineaţă

ca un măturător ostenit

retrăgîndu-se spre casă

cu toate gunoaiele de peste noapte în cap.

Lîngă mine s-a aşezat un străin,

lîngă străin s-a aşezat alt străin, lîngă care m-am aşezat eu,

lîngă mine s-a aşezat alt străin,

lîngă străinul acela m-am aşezat eu,

m-am uitat în stînga,

în stînga era aşezat străinul care se aşezase lîngă alt străin

care se aşezase lîngă mine,

lîngă mine, celălalt străin semăna leit cu mine,

cel lîngă care, în dreapta, se aşezase străinul

care semăna foarte mult cu străinul din stînga,

lîngă care, brusc, s-a aşezat un şirag lung de străini,

foarte curioşi cine e străinul de lîngă mine,

lîngă care un alt şir şi mai lung de străini

s-a aşezat şi au întrebat în cor cine sunt străinii de lîngă

străinul de lîngă mine,

singur,

privind în gol la mine

ca la un străin lîngă care m-am aşezat

ca un străin lîngă străinul

lîngă care, în stînga şi-n dreapta lui,

s-au aşezat cele două şiruri de străini

care au dispărut odată cu mîna care m-a tras

din mine afară, unde mîinile mele

erau strînse de o puzderie de mîini

ca nişte cleşti care scoteau jarul din focul stins

în ochii după care erai ascunsă,

femeie lîngă care m-am aşezat

ca un străin lîngă mine.

Nu e linişte nici aici, nu e linişte nicăieri,

peste tot cîte un nebun crede că lumea e a lui,

iar lumea crede că nebunul este cel care

face legi după care ei trebuie să se conducă,

dar în spatele nebunului stau mai mulţi nebuni

care cred că întreaga lume e o felie de tort pe care o împart

ca pe un desert la o masă la care stau

şi privesc cum timpul din jur e abajurul

sub care stau cei şapte iluminaţi şi adună anii

ca pe nişte tezaure de care nu trebuie să ştie nimeni,

dar şi în spatele acestora stă cel nevăzut

care vede totul,

lasă ca totul să se întîmple aşa cum se întîmplă,

nu spune nimic,

dar dă de înţeles că dacă vrei linişte,

trebuie să faci mult zgomot,

dacă vrei pace trebuie să dai drumul războaielor,

dacă vrei să iubeşti,

să fii pregătit de ură,

dacă vrei să trăieşti, trebuie să omori,

dacă ţi se întîmplă ceva rău, imediat trebuie să

scoţi dintele celui din faţa ta

care s-a înfipt în carnea ta imaginară,

iar dacă ochiul ţi-e vînăt, ochii celuilalt trebuie scoşi,

dacă vrei vin, fă orice să-l ai,

nu-l bea cu prietenii,

că dacă vrei prieteni, fii sigur că vei avea duşmani,

dacă în casa ta e bine, asta e

pentru că ai făcut ca în casa celuilalt să triumfe răul,

dacă din senin în faţa ta cineva cîntă,

fă-l să plîngă de durere,

dacă bucuria celor din jur te doare,

oblojeşte-ţi sufletul cu rănile pe care numai tu ştii să le faci,

tu, cel care faci zgomot să amplifici zgomotul

pe care nebunul îl adoră ca pe ceva de mare preţ

oferit celor care stau în spate şi trimit celor şapte iluminaţi

semne că lumea s-a terminat,

platoul cu desert este gol,

iar tezaurul stă ascuns

într-o peşteră din care iese ecoul

unui început la care nu te aştepţi,

nu, nu e linişte aici,

nu e linişte nicăieri,

cineva stă pitit în creierii tăi

şi e gata să te acopere cu linişte pentru totdeauna.

Ce să le ceri celor care nu ştiu să asculte,

între urechile lor e o lume în care nu ai acces,

iar dacă se-ntîmplă să intri acolo,

ieşi în patru labe

ca dintr-o cîrciumă beţivul care cunoaşte foarte bine

ce e un patruped,

nu le ceri nimic, dar ei îţi cer şi abia atunci

ciulesc urechile, iar lumea dintre ele devine vizibilă,

ca un furnicar în piaţa tienanmen

sub care stă ascunsă o altă lume însîngerată

după fiecare execuţie nevinovată,

indiferent nu poţi fi,

asculţi ceea ce crezi că e o formă de viaţă

şi te întorci cu faţa la perete,

citeşti ceea ce stă scris în faţa ochilor tăi

şi auzi că pentru a trece dincolo

trebuie să ceri o parolă de la cei cărora

nu le poţi cere nimic

pentru că urechile lor sunt pline de zgomotul

pe care lumea dintre ele îl face,

încît împingi şi peretele te preia ca pe o frescă

pe care o vor descifra peste sute de ani

cei cărora lumea prin care ai trecut

li se va părea plină de sens.

Cel ce mă vede acum scriind crede că sunt cel

ce scria prima poezie fără să ştie că prima poezie

o scriu abia acum cînd privesc prin mine ca printr-o fereastră,

dincolo este un cîmp deschis ca o carte,

în ea citeşte ceea ce scriu o femeie,

lîngă ea, un alt cîmp deschis

pe care alerg eu după o mie de fluturi cu aripile cît cerul,

după care alt copil aleargă prin alt cer

ca şi cum cerul ar fi o cîmpie în care o femeie

citeşte ceea ce vede prin fereastra deschisă,

acolo, în interior, stau eu şi scriu

privit de cel ce vede acum mîna mea scriind

pe fruntea celui ce crede că gîndurile sunt nişte

versuri pe care le decojeşte ca pe nişte păstăi

femeia care citeşte zilnic cărţile care se deschid

ca nişte ferestre,

dincolo

e chiar cîmpul în care apare brusc un copac

din ramurile căruia curg poezii

ca nişte frunze care vor adormi sub zăpada

pe care o voi face sul de hîrtie

care va arde într-o bibliotecă în care intră doar un soldat

cu un steag de flăcări,

strigînd Victorie, Victorie!, iar victoria

stă sub cenuşă, gata să reînvie cînd

cel ce mă vede acum scriind crede că sunt cel

ce scria prima poezie fără să ştie că

aceasta este ultima poezie ca o fereastră deschisă

prin care intră în casă cel ce crede că sunt

cel ce crede că este.