Poeme
de Gellu Dorian
Întuneric peste tot
De cîte ori aud pumnii bătînd în cer, sar din cîrciumă unde adorm
ca un prunc cu gura lipită de sînul mamei
şi vorbesc aşa, fără noimă, o vreme pînă ce vine vecinul şi-mi spune
că nu mai e nimeni în cer, totul este pustiu acolo
şi nici măcar birturi nu mai sunt
cum, aşa de rău au ajuns şi cei de acolo
păi, da, îmi răspunde tocmai din fundul halbei de bere,
că au ajuns prea mulţi de pe aici acolo şi au ras totul
şi ăl mare, întreb, ce face
a bătut cu pumnii în cer şi-a plecat
o fi şi el pe aici, printre noi, cine ştie,
poate vrea să moară şi el şi asta este posibil numai aici:
şi se făcu şi el nevăzut, aşa ca şi cum ai sparge burluiul unei lămpi
şi deodată întuneric în tine, întuneric şi afară, întuneric peste tot
Şi e bine, zău, nu vă mint
Mă alătur de cîte o femeie tristă, aşa cum sunt gardurile de nuiele
de la ţară, peste care creşte volbura, cum peste rochiile ei
petele de grăsime de la nunta cutare, de la botezul cutare,
de la înmormîntarea cutare, de la nici nu mai ştie ce parastas,
şi e bine, zău, nu vă mint
încercaţi şi voi cînd ieşiţi dimineaţa din bodega în care aţi
rămas peste noapte, fie să vă înecaţi jalea, fie să vă fericiţi fericirea,
sau pur şi simplu să trageţi un şnapţ
din care iese vesel cel mai bun prieten al tău
care la rîndul lui trage şi el un şnapţ din care
încă doi amici vin cu toate femeile după ei
şi nici tu casă, nici tu pernă, nici tu somn,
ci viaţă fără de moarte,
o să vedeţi cum imediat, spre zori, vă iese un gard în cale
şi urcaţi uşor în el
ca într-un pat mirosind a o sută de femei triste la un loc,
cu rochiile pline de nunţi şi botezuri,
de înmormîntări şi parastase,
sub care dunărea lor duce miriade de scrumbii înspre nările tale
cum, pentru ele să nu dai tu ziua ta toată
Bildungspoem
Pun nouă căni în faţă şi trag la sorţi,
întîi cade cea cu lapte, beau şi cresc, firicel de trestie prin stufărişul bătrîn,
apoi îmi intră în mână cana cu ceai, un întreg paradis
geme în jurul meu, ghicesc din rochiile jucăuşe pe una singură
în poalele căreia adorm, nu visez,
ca apoi să trag lîngă buzele mele cana cu must roind de viespi
pe care le las în pace aşa cum laşi femeile să te muşte uşor
pînă ce se fac rană şi le decojeşti,
nu mai ştii ce să alegi şi visezi la o garderobă plină de rochii
pe care le dezbraci şi vezi cum braţele lui Venus
te adună în trupul de marmură,
pînă cea cana cu vin curge prin sînge ca prin pîraiele pline de peşti
ploile unui secol,
nu e deloc rău îţi zici, cînd printre gene, sub mii de priviri
bei vinul cel roşu din cana pe care alte o mie de mîini ţi-o întind
şi dispari în cîte un trup din care ieşi
cu mîna întinsă spre o altă cană plină cu moare de varză,
sari ca ars şi abia cînd cana cu votcă te înveseleşte
ca un copil la sfîrcul doicii
nu taci pînă cînd tragi altă cană din cele nouă şi speri să nu fie apă,
şi nu e,
abia în cea de a noua nouă milioane de mîini ieşind din halate
vin să toarne apă peste aripile îngerilor care te urcă la cer,
dar buzele tale sunt seci de atîta însetare
Toate sunt la locul lor
Toate sunt la locul lor, numai locul meu nu mai este acolo
unde sunt toate, patul departe de masa pe care doar
urmele paharelor se mai văd ca nişte cearcăne
sub care cîntă o gură pe a cărei limbă
nici cuvintele nu mai sunt la locul lor,
mai ales femeia, femeia, ea este peste tot,
numai unde sunt eu, nu,
în locul ei stau un milion de femei ai căror ochi se adună
într-unul singur, ca la intrarea în biserică, mic cît tot cerul
în astfel de situaţii nu poţi face nimic,
atingi şi tu ce mai ai pe lîngă tine, de regulă aerul care e peste tot
numai în plămînii tăi din ce în ce mai puţin,
ridici şi tu paharul
şi bei în sănătatea lui
şi aşa moartea poate aştepta la uşa cîrciumii cît vrei tu,
o veşnicie, îţi şopteşte glasul tău, singurul
în care mai ai încredere
O secvenţă
Pe la prînz vin doi şi se aşază la masa de-alături,
acolo unde se dau colacii, coliva şi lumînările,
ochii lor sunt aţintiţi spre sticla cu rachiu galben
din mîna femeii care a învîrtit toată noaptea la sarmalele
din care ai prins şi tu trei şi acum bei din paharul de plastic
vinul la care şi cei doi rîvnesc
tu eşti una din rude şi vii doar cînd se ivesc astfel de ocazii
în familia ta,
nu-ţi plac parastasele, înmormîntările,
lor, în schimb, dacă într-o zi nu este o înmormîntare, iar sîmbăta
un parastas, li se face împărătuşul ca smochina,
iar gîtiţa le şuieră ca vîntul prin podul pustiu,
tu habar n-ai de nici o regulă,
ei le ştiu pe toate,
cînd aud toaca, liturghia e gata, şi, ţuşti, de la buza cîrciumii, sus la biserică
unde curge miere şi lapte,
cînd deja bat clopotele, ei sunt în capul mesei,
fac cruce şi trag cu ochiul prin panerele de sub masă,
că pe masă sunt doar colaci şi lumînări, panacidă, mere, nuci,
un pom pe care l-au văzut de atîta ori plin şi golit de tot felul de roade
de mîna preotului,
udătura, frate, e acolo, în panere, bine dosită, şi ei trebuie
să prindă măcar cîte şase-şapte pahare,
ca apoi, spre seară, să-i vezi pe marginea şanţului
cu cîte un pet în mână în care au strîns toate resturile din pahare,
grijulii şi în somn să nu le dispară singurul avut,
în zori, cînd pleci şi tu acasă din casa din care fratele tău s-a dus,
îi vezi la bodegă,
veseli nevoie mare, povestind de cît de bine le-a fost,
întrebîndu-se pentru cine bat clopotele,
să ştie cît de bine le va fi şi peste trei zile
Vînătoare peste cîmpul de flori
Vînez deasupra unei feţe de masă muştele care sorb cu trompa
lor ceea ce eu am lăsat să se scurgă din pahar,
nu prind nici una, deşi mîna mea face volute prin aer,
ca într-un balet din care lipsesc dansatorii,
şi aşa pînă cînd deodată mîna mea văzută
întîlneşte prin aer faţa nevăzută a lui Dumnezeu -
în clipa următoare,
ochii mi se fac brumă peste cîmpul de flori
Milioane de ochi în privirea mea
Sunt cîteva milioane de ochi care stau după fereastra
prin care se văd rafturi pline cu sticle,
cele de rom ascund ochi căprui şi prin ei privesc călătorii iernatici,
cele de votcă dau la iveală ochi limpezi ca nopţile boreale,
nici o mână nu tremură pe pulpa lor,
sigure stau aşa pînă la moarte,
cele cu lichior povestesc despre ochi languroşi de femeii
tolănite prin paturi străine cu pielea rozalie ca zmeura
de care nu au parte stăpînii
ci doar urşii care dau iama,
prin cele cu coniac privesc ochi vii, veseli, pe care nu-i uită nimeni,
pînă cînd şi moartea face ocol
şi se repede la gîtiţa ochilor ce adulmecă sute de matrafox,
mitilicuri, ştrafalaxuri, săniuţă, şase din patruşnouă,
că aceştia par a fi cei mai mulţi şi însetaţi,
burduşind rafturile golite zi de zi,
cele de vin fac să se vadă prin ochii mei
milioane de ochi
care stau după fereastra prin care privesc
O altă scvenţă
Nu totdeauna ştii ce ai de făcut atunci cînd ca din senin
omuşorul tău bate în cerul gurii
şi acolo încep să apară nori de votcă şi trăsnete
de care nu poţi să te adăposteşti decît la Ciutură, în colţ de drum,
unde şi alţi năpăstuiţi stau cît e ziua de mare,
nu că asta le-ar fi treaba, dar soarta nu-i lasă în pace,
şi atunci faci şi tu un popas undeva la o masă din colţ,
tragi o halbă de bere,
mai tragi una şi la masa ta începe să roiască lumea
de care nu ai nevoie dar nici nu-ţi displace,
norii dispar,
fulgerele şi ele,
iar de atîta senin nici nu mai vezi drumul spre casă
Dialog mut sub cerul mut
Cînd s-au adunat să-i aşeze pînza pe ochi
şi să-i lege picioarele, peste oglindă stătea aşezată o faţă de masă
peste care se vedeau urmele paharelor care i-au ţinut de urît
cît i-a fost dat să trăiască,
prin ţesătura pînzei, de după oglindă
ştiam că mă priveşte fratele meu cu care stăteam de vorbă,
el din cealaltă lume,
eu din lumea în care el golise milioane de pahare
în al căror fluviu oprit îşi scălda somnul
|