După 1971 se reinstaurase cenzura comunistă opacă, dură, intransigentă, asiatică, şi numai în jurnalismul cultural se puteau scrie şi critica fapte şi opere literare, dacă jurnalistul avea argumente şi spirit de observaţie. În acest domeniu, cenzorii comunişti nu prea aveau acces. Aşa că am ales acest exerciţiu. N-am avut curajul atunci să-mi public articolele la revista Echinox, unde doar studenţii din anii mai mari aveau trecere, sau absolvenţii care încă nu abandonaseră genul publicistic, ci m-am apropiat cu mai mult curaj de revista Napoca universitară, ocupându-mă de critica de teatru, de film şi de cronica de carte.

Trebuie să menţionez că acel colectiv de redacţie ad-hoc al Napocii universitare era mai liber, mai jovial şi mai îndrăzneţ. La Echinox, unde conduceau colectivele de studenţi profesorii: Ion Pop, Ion Vartic, Marian Papahagi, de la Litere, sau Andrei Marga de la Filosofie, scrierile erau serioase, îndelung cumpănite, cu teoretizări greoaie, uneori, pentru cititorii de rând. La noi, fiind o revistă nu neapărat de strictă specialitate culturală, ci, mai degrabă, fiinţând ca un magazin, cu secţie culturală lărgită, de ea răspundea în acea vreme Constantin Hîrlav, metodist la Casa de cultură a studenţilor şi o conducea efectiv Dorin Serghie, de la Facultatea de Filosofie, la care colaborau Gigi Olteanu (Purcea) cu un an mai mare, Antonoaie Zepa Dan, Constantin Hiriza, Florin Ardeleanu, de la aceeaşi facultate, şi subsemnatul de la filologie. După aceea au venit alţi studenţi mai tineri, dar pe cei de mai sus mi-i amintesc mai bine, lucrând împreună chiar de la începuturile colaborării la revista care ne-a format.

Cu Gigi Olteanu petreceam, pe la începuturile luării în serios a acestei îndeletniciri, multe zile în bibliotecă, consultând colecţiile de reviste culturale din ţară, pentru a descifra conţinuturile şi secretele acestui gen. Pe parcurs, Antonoaie Zepa Dan publica bucăţi de proză umoristică de mare impact, Constantin Hiriza, publicistică socială străbătută mereu de un fior serios, metafizic, iar Florin Ardelean era prozatorul prin excelenţă. Strălucea în toate genurile. Dorin Serghie era gazetarul hârşit în muncile cu cenzura şi, în secret, poet, însă volumul său de versuri a apărut târziu, din păcate, după moartea sa subită, scos fiind de foştii prieteni, rămaşi în Cluj.

Contaminarea cu genul publicisticii culturale s-a produs atunci, iar după absolvire am continuat să public o lungă perioadă de timp la revista care mă intimidase la început, Echinox, apoi în ziarele judeţene de provincie, pe unde am pribegit şi unde am avut acces. După 1990 am continuat această pasiune şi ca angajat (la secţia culturală a ziarului Azi, 1991-1993), şi mai ales în calitate de colaborator la revistele Ramuri, Scrisul Românesc, Mozaicul, Contemporanul şi Vatra Veche. Astăzi chiar, după atâta vreme, aproape că nu este lectură obişnuită a vreunei cărţi să nu simt îndemnul lăuntric de a-mi exprima în scris părerile despre ea. Totul a devenit o obişnuinţă, un drog nevinovat al minţii. Şi, iată, că unele dintre cărţile mele de critică literară s-au structurat pe astfel de îndreptări ale lecturii. Şi nu-mi pare rău.

Încă mă mai bântuie, însă, coşmarurile trăite înainte de 1990, cu acea cenzură absurdă, mereu ameninţătoare şi veşnic arbitrară. Existau numere îndrăzneţe ale revistei noastre, drepte în judecarea realităţii, care apăreau fără să atragă atenţia cerberilor culturii. Dar se produceau uneori critici nedrepte, analize absurde ale unor articole, în esenţă fără relief polemic, însă care alertau prin cine ştie ce aluzii îndepărtate forurile care ne îngăduiseră exerciţiile publicistice... Şi, de aici, campanii furibunde de cuminţire a scrisului nostru, a observaţiilor, a spiritului critic.

Desigur, era greu să nu observi la sfârşitul acelui deceniu şapte cum, după vizita „înţeleptului” conducător român, cel cu patru clase elementare realizate efectiv, în China lui Mao sau în Coreea lui Kim, toate marile „cuceriri” economice se deteriorau, se gripau în faţa realităţii care înainta în evoluţia-i firească, iar nivelul de trai în România devenea cu fiecare zi ce trecea mai nesigur, mai dificil. Asta, în timp ce textele publicaţiilor oficiale înălţau către cer osanale „cuplului conducător”. Ori această schizofrenie generală, dirijată la modul absurd, nu putea să ne treacă cu vederea.

Şi, într-o zi, s-a produs inevitabilul...

Revista suroră, Echinox, a fost topită. Se publicase acolo un scenariu, al unui viitor film clasic, cu titlul De ce trag clopotele, Mitică? inspirat din opera lui Caragiale. Cu ce fusese de vină acel scenariu? Autorul lui, Lucian Pintilie, făcuse mult mai înainte un film inspirat din realitatea zilelor acelea, Reconstituirea. Era un film dur, după o nuvelă a lui Horia Pătraşcu, în care erau evidenţiate arbitrariul, bădărănia şi duritatea justiţiei din România anului 1968. Filmul fusese scos de pe ecrane, iar regizorului i s-a „îngăduit” să lucreze în străinătate, unde s-a bucurat de succesul meritat. Revenirea în ţara mamă a regizorului rătăcitor, cu un scenariu „clasic”, dar nicidecum conformist, i-a deranjat pe rataţii supraveghetori ai culturii. Şi au topit revista, cu tot ceea ce era gândit şi scris, pe lângă textul autorului incriminat. Bineînţeles că gestul acestora a creat murmurări, revolte, critici pertinente. Dar Partidul nu avea vreme să le răspundă la modul raţional. Tocmai atunci s-a văzut şi libertatea expresiei cucerite de revista Napoca universitară, îndrăzneala cu care erau criticate unele probleme din universitate şi din ţară şi ... hai şi cu ea la topit! Rumoare, vociferări, imprecaţii. Studenţii de la căminul Avram Iancu din Cluj s-au revoltat firesc împotriva „înţeleptelor” directive ale Partidului. Noi, redactorii revistei, la rândul nostru, ne-am reunit şi ne-am luat angajamentul să nu cedăm presiunilor. Urgent se convoacă şedinţă a Asociaţiei studenţilor în sala de meditaţie a căminului. (Exact în locul unde proletarii maghiari de la „Dermata” uciseseră studenţii români, în vremurile încă tulburi, de după izgonirea nemţilor şi hortyştilor din ţară, în 1946!). Se convoacă toţi studenţii, vine de la Partid o comisie, condusă de „celebrul” profesor de marxism, Drondoe, de la ASC noua preşedintă (căreia i-am uitat numele) şi fostul ei şef, Berce, promovat nu demult în forurile superioare ale puterii. Ni se citesc învinuirile, ni se anunţă pedepsele, iar dacă nu ne recunoaştem greşelile şi nu ne vom face „autocritica” demnă, curajoasă, „patriotică” vom fi exmatriculaţi cu toţii din universitate, fără dreptul de a ne mai înscrie într-o altă instituţie de învăţământ superior din România. Atmosfera era grea, dar toţi eram îndârjiţi, tremuram, voiam să protestăm zgomotos, bărbăteşte, însă unora ne pierise curajul. Printre aceştia eram şi eu, cel care pornisem din Câmpia Olteniei, de la plug, bântuisem prin mediile proletare amăgit de ideologia comunistă, şi tocmai aici cunoscusem cultura, binefacerile-i pentru spirit şi puterea ei de a schimba lumea. Acum mă vedeam dintr-odată exclus, aruncat fără drept de apel la marginea societăţii... Oare meritam aceasta? Nu! Nu! Nu! Această negaţie suna mereu în cugetul meu zdruncinat. Şi am cedat. La fel ca cei mai mulţi dintre prietenii mei. Nu puteam suporta desprinderea de placenta conformismului şi a iluziei că vreodată ne vom putea expune ceea ce am învăţat cu tărie. Dar când va veni acea clipă?

Totuşi, am încercat să pronunţ un discurs dezlânat, gângav, vorbind despre gerontocraţia politică şi culturală din lume, fără să fac vreo aluzie la cea de la noi, dar nu eram ascultat, citeam cu spaimă atavică săgeţile de ură a celor de la masa oficială şi constatam înciudat că nu le puteam înfrunta...

– Te dezici de faptele pe care le-aţi pus la cale împreună înainte de a lămuri noi lucrurile? mă întreabă Drondoe, olteanul care până la această dată părea că se bucura când mă întâlnea şi abordam problemele provinciei noastre de origine, iar acum, cu un glas nu prea hotărât, parcă mă implora să nu fac gestul fatal, el ştiind sigur ce mă va aştepta după aceasta. Poate chiar tonul lui şovăielnic, trădând o oarecare umanitate regăsită în însăşi tinereţea şi inocenţa mea, a celui supus fără noimă oprobiului de Partid, m-a determinat pe mine să şovăi, să mă împiedic şi să cad...

– Da, am răspuns, cu o jumătate de gură, convins fiind că de atunci încolo fiinţa mea morală se va destructura, se va strâmba, la fel ca a celor care au cedat şi cedează în faţa forţei... mereu şi mereu...

– Nu, a răspuns Stoichiţescu, studentul de la Drept, originar din Gorjul lui Tudor. Şi studentul negricios, cu trăsăturile feţei oţelite, spatele drept şi privirea clară, ne-a arătat tuturor, torţionari şi supuşi, cu o voce nealterată, sunătoare, de cristal, cum că în România este dictatură, că puterea omului din fruntea ei se bazează pe laşitatea noastră şi că dacă noi toţi, laşi şi viteji, viteji şi laşi, dacă am avea tăria să-i spunem direct; „nu, nu te mai vrem, impostorule!” altul ar fi destinul României.

S-a lăsat tăcere peste sală. Privirile încărcate de ură de la masa oficială au început să pălească, cuvintele lui Stoichiţescu erau şi ale lor, dar ei erau îndrituiţi sau chiar siliţi să nu le recunoască.

I-au spus într-un final să stea jos, pentru că atitudinea lui insolentă va fi judecată de forurile superioare...

A mai avut loc un discurs formal, propagandistic, fără nicio legătură cu realitatea, din partea oficialităţilor, şi s-au retras, victorioase, iar noi ne-am împrăştiat cu lacrimi în ochi şi cu conştiinţa clară a înfrângerii definitive. Acei ochi de oţel ai lui Stoichiţescu privind în gol, eu nu am mai avut curajul să-i privesc, nici atunci, nici după aceea, când luptătorul, dovedindu-se singurul bărbat peste toţi şi peste toate, s-a văzut nevoit să renunţe la studii şi să-şi câştige existenţa muncind cu greu în gara din Cluj, în fiecare noapte, cărând saci de ciment în vagoane, sau de acolo în camioanele deşelate, care-i transportau spre marile şantiere ale patriei.

Poate că şi el se va fi întrebat, intrigat, de ce noi, colegii lui cei zgomotoşi şi guralivi „şi de nimic” (vorba poetului nepereche!), care ne-am retras înfricoşaţi din faţa urgiei şi l-am lăsat singur, să se lupte cu „rinocerii”, îl evitam discret. Şi asta se întâmpla chiar şi atunci când ne invita „regeşte” la o bere sau la un mic, în vizitele-i de la cămin pentru a-şi recupera notiţele din materiile de specialitate, interzise şi pierdute, doar pentru sufletul lui. Dar lumea noastră conformistă, piezişă şi contorsionată, a celor care încă mai rămăsesem... „universitari”, îşi simţea, în prezenţa lui, semeaţă, verticală, dreaptă şi mereu demnă şi generoasă, mult mai dureros şi mai acut laşitatea, nesiguranţa şi, mai ales, decăderea şi prăbuşirea morală.

(Fragment din romanul Spirala, în curs de apariţie)