Între câmpurile largi cu culturi de vii şi porumb şi pădurea de la Zăcătoare mai rămăsese iarbă grasă şi mare, iar copiii din Irimeşti, Vasilaţi, Chirculeşti şi Palei pe acolo se înghesuiau cu vitele lor, multe, rele şi pofticioase ca să pască, să se sature, în sfârşit. Pentru că iarba de pe vâlcele se ofilea pe la începutul toamnei şi păiuga care mai rămăsese era aspră şi teioasă, iar animalele, sastisite, o ocoleau. Unii dintre ei veneau cu cărţi la subsuoară, alţii chiar cu caietele de şcoală pe care le umpleau cu temele de acasă, chinuiţi, pe genunchi sau pe buturugi, dar cei mai mulţi nu veneau cu nimic, doar cu câte o bâtă sculptată tacticos cu briceagul pentru a mâna animalele sau pentru a participa cu mai mare succes la jocul, mult îndrăgit, „ciocănelul”. Alţii, mai isteţi, apăreau cu câte o minge pe care o băteau cât era ziua de lungă. Iar vitele se mai abăteau prin culturi, dar şi prin parchetul cu salcâmi tineri, pe care pădurarul Titi Bleoancă îl păzea ca pe ochii din cap.

El de-abia venise din armată, după trei ani de instrucţie la sânge şi veghe neîntreruptă la graniţa cu Iugoslavia, unde Tito călăul, cel mâzgălit peste tot locul cu barda însângerată, se supărase pe Stalin, fostul lui „învăţător” şi prieten şi, în cârdăşie cu imperialiştii, a căror slugă se dovedise până la urmă, pândea să provoace dezordine la frontieră ca să pună mâna şi pe Banatul nostru, la care se spunea că sârbii râvneau de demult. E drept, spionii lui şi culacii trădători fuseseră scoşi din gospodăriile lor bogate şi cu lăcomie îmbuibate şi trimişi în bejenie, unii în Uniunea Sovietică, la minele din Donbas, alţii prin Câmpia Română, greu încercată de secetă şi de cotele tot mai mari pentru despăgubirile datorate războiului din Răsărit, dar provocările continuau şi soldaţii erau mereu în alertă. Se turnaseră între timp cazemate imense, cu ziduri groase din beton, în gropi adânci, unde fuseseră aşezate nişte arme grele, pentru eventualitatea unor atacuri, şi altele care urmau să mai vină. Acolo, el cu leatul său era încartiruit, antrenat şi ales în sfârşit să pregătească generaţia care îi urma la rând. Dar, până la urmă, lucrurile s-au liniştit, Tito n-a mai venit cu armatele lui şi cu cele ale imperialiştilor, iar cei care l-au urmat n-au mai făcut ca el trei ani întregi de armată, ci numai doi, şi ăia destul de uşori. Aşa că, apărând în sat după atâta amar de vreme, şi-a căutat nevastă, pentru că fetele, cu care aranjase înainte să-l aştepte, unele se măritaseră, altele o porniseră pe calea ispitelor şi a ruşinii, de care el nu se mai putuse apropia.

Cum se porniseră „lămuririle” pentru unirea terenurilor individuale în mari gospodării agricole, iar oamenii se mai codeau să-şi dea pământurile pe care trudiseră şi prin care îşi perpetuaseră viaţa şi-şi lărgiseră neamurile, pădurile căzuseră primele în mâinile noilor stăpânitori. Şi lui, activiştii veniţi de la oraş instalaţi la conducerea raionului, cum îl văzuseră tânăr şi luminat de cadrele militare riguros alese din oameni din popor, în anii grei de armată, i se încredinţase toată pădurea s-o păzească şi s-o folosească ştiinţific, în comun, astfel încât foştii proprietari să nu mai dea iama prin ea şi s-o ciopârţească după voia lor, ca până atunci.

În acea vreme, însă, după curăţenia pădurii de stejar, care pornea de la Palei către Irimeşti, între drumul forestier şi poteca ce-o tăia drept, către Rogojina, pe lângă Fântâna lui Iagăru, cu apă limpede şi răcoroasă, săpată chiar în tâmpla dealului, străjuia calea o gârniţă frumoasă, cu crengi bogate, iar cele de jos, ultimele, întinse paralel cu pământul, le-a păstrat pentru acei copii cu vitele, sa-şi facă leagăne sau să facă exerciţii fizice aşa cum învăţaseră la şcoală.

Copiii se bucurau de această minune a naturii şi de când le-o lăsase astfel pentru jocurile lor, parcă nu mai rătăceau cu vitele prin parchetul ce începuse să se întremeze.

Până când într-o noapte...

Ion Cornaciu, noul preşedinte al Gospodăriei Colective, şi Dumitru Barbu, preşedintele Sfatului Popular, fuseseră prin Palei să-i lămurească şi pe cei mai îndărătnici dintre gospodari să se înscrie la Colectiv...

O luaseră din casă în casă, până ajunseseră în curte la Gogu Bădoiu, unul dintre cei mai din urmă care răspundeau la chemarea Partidului la înfrăţirea ţăranilor prin bunuri şi muncă.

Omul îi văzuse de pe drum, ştia despre ce e vorba şi-i poftise în casă.

– Măi, nene Gogule, matale ştii pentru ce venirăm. Nu are rost să te deranjăm. Cred că ai înţeles. Eşti printre ultimii care nu te-ai înscris în Gospodărie. Şi vezi şi dumneata. Cotele sunt mari, puterile muncilor încep să se micşoreze. Ar fi bine ca să te aliniezi cu ceilalţi. Că drumul înapoi nu se mai poate...

– Dar haideţi în casă, oamenii lui Dumnezeu, că doar n-o să discutăm în curte, ca străinii. Poate aţi fi şi dumneavoastră obosiţi, după atâta umblet prin toate coclaurile.

Cei doi nu se lasă rugaţi. Urcă în tindă după gospodar, apoi, în odaie, se aşază cu toţii în jurul unei mese care părea că-i aştepta.

– Tovarăşi preşedinţi, le spune gospodarul hâtru, ţinând în mână o sticlă cu o licoare ce părea că străluceşte, înainte de... „lămurire” poate că face bine o ţuiculiţă ţinută de mine în butoi de dud, ca să iasă culoarea asta, galben-verzuie, care parcă face cu ochiul...

– Măi, nene Gogule, că bine faci, zice Dumitru Barbu, că ni s-au uscat gurile, de atâtea discuţii în gol, de parcă oamenii ăştia chiar nu ar înţelege mersul lucrurilor...

– Lasă, tovarăşe preşedinte, nu fi aşa grăbit, că oamenii nu se aruncă aşa direct la fapte cu capul înainte; poate că vor să se mai gândească, să se mai intereseze, cum e aşa, cum e pe dincolo...

Toarnă în păhăruţe licoarea gălbinatică, răspândind pe margini mărgeluţe de foc. Cei doi îşi bucură privirile şi se destind uşor când ciocnesc paharele şi le dau pe gât parcă nici n-ar fi fost, plescăind din limbă.

– Dar bună ţuică ai, nene Gogule, îţi merge direct la inimă. O ai din prunii de pe Rogojina? Întreabă parcă dezinteresat preşedintele Gospodăriei Colective.

– De acolo şi mai am o curea de pruni la Chirculeşti, în livada dintre sate.

Omul mai umple încă o dată paharele. Preşedinţii le golesc cât ai clipi. Atunci gospodarul îi îmbie mieros. Acum, după aceste mici „aperitive”, cred că merge o ciorbiţă de uger de purcică, cu „irean”, cu ardei iute şi cu zeamă de varză.

– Că bine zici, nene Gogule, peste tot pe unde ne duce „misia”, oamenii ne roagă cu băutură, dar la masă nimeni nu ne primeşte.

– Nevastă, ia adu-ne câte o strachină din ciorbiţa din vatră, că avem multe de discutat cu... „oficialităţile”.

Femeia vine grăbită cu străchinile aburinde. Dintr-un vas special, fiecare îşi pune hrean după gust. Din altul, ardeiul iute. Ţuica pare că alunecă mai bine acum. Cei doi înfulecă repede ciorba. Se delectează cu bucăţile moi de carne fiartă. Parcă ar mai vrea. Dar nenea Gogu îi linişteşte.

– Hai să terminăm repede cu ţuica asta, că a mai scos Maria ceva din găleată şi câţiva „murători” puşi din toamna asta, şi mai am şi un vin de la altoita de pe coasta din Bunget, de la Viile lui Miai.

– Aoleu, nene Gogule, dar bun gospodar eşti matale. Ne-ai făcut să uităm că n-am reuşit să convingem pe nimeni astăzi...

– V-am spus tovarăşi „oficiali”, nu trebuie să vă grăbiţi, că mai este carne de purcel în găleată şi mai e şi vin în butoi din viile de la Bunget.

– Nene Gogule, dumneata ne înveţi cu nărav. Ne place să mai venim pe aici. Dar vezi; ne iau şi pe noi la rost mai marii noştri. Şi nu ne prea convine.

– Mai lăsaţi-i, tovarăşi, să latre, că tot noi suntem baza, noi suntem opinca şi robii care facem păpica. Tot de la noi vin să ne ceară de-ale gurii. Căci gura lor nu produce... doar macină în gol...

– Nu vorbi aşa, nene Gogule, că ai văzut şi dumitale cum vin ăştia cu Gaz-urile şi-i ia pe cei care sunt slobozi la gură...

– Zisei şi eu aşa, în casa mea, tovarăşi, că de aici nu iese niciun cuvânt rău...

– Aşa e, nene Gogule, dar ce friptură! Şi ce vin! Şi ce om eşti dumneata şi ţaţa Măria. Parcă nici n-am vrea să mai plecăm din casa dumitale.

– Hai să ne veselim azi, oameni buni, că mâine nu se ştie ce se va alege de noi!

– Nu fi aşa „pesimist”, nene Gogule, că vinul dumitale e vin de viaţă lungă...

Aşa i-a prins pe bunii tovarăşi miezul nopţii. N-ar fi vrut să mai plece, dar până la Beneşti era cale lungă... Coborau în Rogojina, o luau pe drumul lui Medeleanu, ajungeau la Irimeşti. De acolo treceau Olteţul şi apoi, pe câmp, încă doi kilometri. Iar ei erau preşedinţi la comună, nu ca cei de la raion, care aveau maşină şi şofer. Eh! Grea viaţă!

L-au lăsat pe nenea Gogu supărat că n-au putut să mai stea. Şi lor le părea rău, dar n-aveau ce face. Le mai veneau şi gândurile rele că n-au convins pe nimeni în acea zi... Se gândeau deja la săpuneala mai marilor din dimineaţa care va veni. O luară cotind către cărarea spre Rogojina. Cerul era înnourat. Nu se vedea la doi paşi. Cum ei mai bătuseră drumurile astea, le dibuiau acum, deşi le ştiuseră ca-n palmă. Dar vinul lui nenea Gogu le făcea mersul mai greu. Totuşi, părăsiseră drumul şi-o luară târâş-grăpiş către potecă. Dumitru Barbu, fiind mai înalt, cu pasul mai mare, o apucă înainte.

– Hai, Ioane, ia-te după mine, că am găsit poteca.

Dintr-odată parcă simte că este mai uşor. O ia întins pe coastă în vale. Deodată se izbeşte cu fruntea de ceva tare. Cade la pământ. Ion Cornaciu aude zdupănitura.

– Ce e, Dumitre, ce-ai păţit?

– Mi-o trase, bă. Îmi dete unul cu parul în cap şi căzui pe spate.

– Cine, bă?

– Ăsta, înalt, care e lângă mine, cred că mă lovi.

– Las’, că-i arăt eu.

Şi Ion Cornaciu dă cu pumnul în tulpina gârniţei. E nervos, dar simte că a lovit în ceva tare. Cum mâna stângă îi era prelungită cu o proteză de lemn protejată de bare de fier (darul lui de război!), simte că se uşurează lovind cu fiarele tari copacul fragil. Cum cel din faţa lui nu cădea, se înverşunează mai tare. Se auzeau în noapte loviturile surde. Dumitru Barbu s-a sculat şi a început şi el să lovească copacul. Pumnii îi sângerau, dar el era uimit că în ciuda loviturilor seci nu cădea la pământ. După un timp, tot el îşi dă seama că adversarul era gârniţa căreia Titi Pădurarul îi lăsase crengile de jos neatinse de ferăstrău pentru jocurile copiilor. Atunci îi spune lui Cornaciu.

– Opreşte-te, Ioane, că noi dăm în ceva foarte tare. Ăsta nu e om.

– Şi nu puteai, bă, să-mi zici, că uite, mi-am rupt şi proteza. Pumnul însângerat nici nu-l mai simţea.

– Hai, bă, acasă, că am băut cam mult la nenea Gogu. Şi nici n-am făcut mare lucru.

– Las’ că-i spun lui Păduraru să taie crengile astea lăsate peste potecă. Să nu ni se mai întâmple una ca asta.

Şi o luară din nou la pas, răniţi, îndureraţi, către vale.

A doua zi, amândoi erau cu mâinile bandajate, iar preşedintele Gospodăriei cu proteza ruptă şi îndoită. L-au chemat urgent pe Titi Bleoancă şi i-au poruncit să cureţe ca lumea de crengile lăsate gârniţa buclucaşă. Astfel, copiii care îngrijeau de animalele din satele din jur au rămas în lungile conace de păstorit fără leagănele lor dragi şi fără bara naturală folosită pentru exerciţiile fizice, învăţate la şcoală.