Un strop de (ne)fericire

Ca să ajungi la Bălceşti, o luai pe picioare încet, cătinel, pe margina şoselei pietruite, mereu pe partea stângă, astfel încât, dacă venea vreo maşină din faţă, s-o vezi de la distanţă ca să te fereşti. (Dar şi ele, în ritmuri foarte rare, totuşi, treceau în acea vreme!) Cele care veneau din spate aveau partea lor, largă, liberă, aşa că nu-ţi deranjau pasul istovitor până la capitala raionului Olteţu.

Aşa învăţase Ilarie că se numeşte comuna unde apăruseră primele blocuri cu două caturi, sau, cum le ziceau oamenii şugubeţi... „case peste case”. Privea noile construcţii care se ridicau în depărtare chiar de pe dealul unde se ducea zilnic cu vaca şi viţelul, puţinele bunuri pe care fiecare familie reuşea să le mai întreţină după cotele neomeneşti luate de la început de învingătorii „eliberatori” şi, mai apoi, de gospodăria colectivă, ce curăţase ogrăzile gospodarilor de atelaje, unelte, animale, odată cu confiscarea petecelor de pământ din care ei îşi duceau traiul lor şi al copiilor.

Chiar la poalele dealului unde fiinţa centrul comunei se construiau acele blocuri pentru „intelectualii” noii orânduiri care trebuiau să educe noua generaţie în spiritul ideologiei socialismului biruitor, în dauna înapoierii conştiinţelor, a misticismului şi superstiţiilor care-i ţineau înlănţuiţi pe cei ce nu gustaseră din „binefacerile” noii lumi. Aceştia curăţiseră clasele de icoane şi portrete ale regelui, care se speriase de proaspeţii prooroci şi acaparatori ai puterii şi fugise de pe tron, încărcat cu bunurile poporului. Şi ei, fii ai gospodarilor cărora li se luase tot avutul, beneficiau de acele sălaşuri, de un salariu modest, dar sigur, de şedinţe periodice de instruire politică. Ştiinţele pe care le predau copiilor trebuiau adaptate mereu noilor exigenţe educaţionale. Cei ce ieşeau de pe băncile noului liceu teoretic afirmau că nu goana după avuţie a vechiului regim îi va urmări în viaţă, ci destoinicia angajării pe frontul muncii în comun spre o prosperitate care nu va întârzia să apară. Când? Unde? Cum? Se întrebau cei mai hâtri dintre părinţii lor, care observaseră că odraslele o cam luaseră razna. Dar vremea „inerţiei” o luase înainte. Unii îi ziceau a „inepţiei”, dar tot acolo ajungeau.

Ilarie era mic atunci, ajunsese în clasa a treia, ştia că Bălceştiul este comună, capitala raionului său, care luase numele râului ce-o străbătea de la începuturile „facerii” acestor plaiuri, se minuna de luminiţele electrice care scânteiau noaptea în depărtare, ca „noile stele” coborâte pe pământ de la celebra şi mult trâmbiţata „electrificare”.

Mama lui se ducea în fiecare duminică dimineaţa în piaţa capitalei de raion cu o baniţă pe cap în care avea lapte, brânză, unt, smântână, ouă, strânse pe o săptămână pentru a aduce ceva bani pentru terminarea construcţiei casei în care locuiau deja. Dar materialele de construcţie erau puţine, iar pentru a face rost de ele apelau adeseori la... „afacerişti”, care pentru ceva bani în plus chiar le găseau şi le puneau la dispoziţia celor interesaţi. Aşa se desfăşurau în acele vremuri toate începuturile noilor familii.

În duminica aceea îl luase şi pe el. Ilarie se bucura că ajunge în locurile unde oamenii care ridicau blocurile păreau nişte păpuşi automate, care cărau materiale grele, dar care lui i se arătau de la distanţă ca nişte jucării. La fel, se bucura de accesul la acele luminiţe, care noaptea i se înfăţişau ca o splendidă feerie. Înainta în spatele mamei lui tinere, voinice, cu sârg, nu voia să pară obosit, deşi picioarele îi atârnau greu după kilometrii parcurşi. Ei scurtaseră drumul, o luaseră pe uliţa de care de la Irimeştii de Sus, apoi coborâseră pe cea de la casele lui Pretorian către noul sat care se contura, Irimeştii de Jos, şi de acolo, pe la Unguriţi, treceau puntea către Oteteliş, de unde până la Bălceşti era doar... o azvârlitură de băţ.

Mama a vândut repede totul, a lăsat baniţa cu sticlele şi borcanele goale la o cunoştinţă din sat care se mutase în „capitală” şi au urcat către centru. Ilarie era fascinat. Uitase de oboseală. Privea vitrinele largi cu manechine de gips întinzând spre trecătorii cu bani haine elegante, blocurile noi care se deschideau către un parc cu brazi şi castani unde se plimbau în timpul recreaţiilor de la şcoală fetele în bluze albe, strălucind de curăţenie, ridicându-şi timid, dincolo de genunchi, rochiile întunecate ale uniformelor. Era fascinat de frumuseţea lor, iar de câte ori mai apoi a trecut prin parcul din centrul Bălceştilor îşi amintea de trezirea bruscă a instinctului masculin, precoce, care îl va chinui toată viaţa.

Odihnindu-se puţin pe o bancă, avea să asiste la dialogul a doi tineri, foşti elevi, odinioară colegi de clasă, care s-au reîntâlnit la umbra castanilor ce le protejaseră anii de liceu. El era un bărbat tânăr, şaten, cu trăsături regulate ale feţei, adolescentine, de efeb, aşezat meditativ pe o bancă, iar ea, o urâţică brună, cu trăsături aspre, neregulate, care îl trezeşte parcă din visare.

– Salutări, Doru, cărui fapt minunat îi datorez întâlnirea asta intempestivă?

– Bună, Corina, face băiatul tresărind, aruncându-şi ochii spre locul de unde venea glasul cu îndulciri de miere al femeii. A... Nimic important. Cu nişte treburi pe aici, pe la „comună”. Dar tu, ce faci prin zonă?

– Eu m-am mutat aici, Doru. Sunt funcţionară la poştă. Dar când am timp liber cobor adeseori în parc, printre castani.

– A, „hoaţo”... tocmai prin locurile unde... chiuleam când eram la liceu...

– Îţi aminteşti, Doru, cât alergam după tine? Cât căutam să-ţi atrag atenţia şi tu parcă nu mă vedeai...

– Îmi pare rău, Corina, dar eu n-am ştiut nimica. Nu mi-ai zis nimic, niciodată, face băiatul încurcat.

– Tu aşteptai să-ţi zic eu, canalie. Eu ţi-am făcut toate semnele pe care le poate face o femeie când vrea să atragă un bărbat...

– Pe onoarea mea, Camelia. Nici prin gând nu mi-a trecut...

– Te ştiu, micule, tu aveai ochi numai pentru Maria, cea cu pletele blonde, care nici nu se uita la tine...

– Dar, Camelia, Maria este acum soţia mea. Ne-am căsătorit imediat după terminarea liceului. Nu ştiai?

– Cum să ştiu, nepriceputule? Acum chiar mi-ai dat lovitura de graţie. Nu ştiam că eşti deja însurat. Şi cu cine? Tocmai cu rivala mea. Îţi aminteşti cum ne luptam amândouă pentru locul întâi în clasă. Câte mizerii ne-am făcut amândouă pentru reuşită.

– Eu nu cred, Camelia. Maria nu mi-a spus niciodată asta. Dimpotrivă, îmi vorbeşte despre tine cu multă admiraţie. Ea a uitat toate micile voastre adversităţi.

– Dar mi te-a luat pe tine, frumosule...

– Eu am luat-o pe ea, Camelia. Mi-a trebuit mult, până s-o conving. Acum avem o familie frumoasă şi ne înţelegem perfect.

– Dar cu mine cum rămâne, Doru? Eu încă îţi visez chipul, în fiecare noapte: la fel de... indiferent şi rece. Eu încă mai sper să fii al meu.

– Dar vezi că nu se mai poate. Sunt un om ocupat, Camelia, cu multe responsabilităţi. Ceea ce a fost a trecut. Am fost copii, acum suntem oameni mari. Convinge-te cu asta.

– Da, Doru. Aşteptam de mult întâlnirea asta a noastră. Dar ceea ce mi-ai spus mi-a spulberat toate iluziile. Nu credeam că totul se va termina aşa...

– Dar nici n-a început, Camelia, ce tot îndrugi acolo. Noi am fost doar colegi, nicidecum iubiţi... Tu ţi-ai format în cap ideea asta. Caută să te dezbari de ea şi priveşte viaţa aşa cum este. Ne-am reîntâlnit doar ca doi colegi. Şi aşa am rămas.

Femeia izbucneşte în plâns. Bărbatul o îmbrăţişează. Ea plânge stins pe umărul lui.

– Acum du-te acasă, Corina. Poate mă vede cineva şi mă „toarnă” la nevastă. Chiar vrei să-mi faci probleme?

Femeia se ridică. Îşi linişteşte plânsul. Porneşte împleticită spre casă. Omul o priveşte blând. Îi face semnul cuvenit de... adio. Femeia nu-i răspunde.

Mama a venit, l-a luat pe copil spre un chioşc unde se vindea plăcintă şi suc. I-a luat o plăcintă pe care a înfulecat-o lacom. La fel a băut şi sucul.

În drum spre casă, mama i-a reproşat, însă, cu tristeţe:

– Ilarie, din plăcinta pe care ţi-am dat-o nu mi-ai oferit şi mie măcar o bucăţică. Aveam aşa o poftă...

– De ce nu ţi-ai luat şi dumneata, mamă, una? Împreună cu sucul făcea doar cinci lei.

– Eu nu mi-am îngăduit, Ilarie, să stric cinci lei care îmi sunt necesari pentru casă. Dar voiam să gust şi eu o bucăţică.

A fost un moment greu pentru Ilarie. Acele clipe apăsătoare pentru sufletul lui nu le va uita nicicând. Ce înseamnă să fii atât de distrat şi să nu-ţi dai seama de ceea ce se întâmplă în jurul tău!

Drumul spre casă a fost dureros. Blocurile cu două caturi, vitrinele cu darnicii manechini de gips, frumuseţea fetelor din parcul comunal, care i-au deşteptat bucuriile şi nefericirile bărbăţiei, nu-i mai spuneau nimic. Doar tristeţea mamei, adăugată peste deznădejdea Corinei după întâlnirea cu fostul coleg uluit din parc reuşiseră să-i strice definitiv întâia lui zi de călătorie la Bălceşti.

Acasă, Ilarie a căzut zdrobit. Noaptea a visat, însă, că i-a dăruit un cuptor de plăcinte mamei sale înfometate, la fel, că fata urâtă, Corina, l-a cucerit pe Doru şi el a iubit-o până la adânci bătrâneţi. El însuşi mângâia fetele ce se perindaseră prin parc, nu cu gesturi nevinovate de copil, ci cu neruşinate atingeri de bărbat, dornic să se topească precum un izvor nestăvilit de dragoste în carnea lor tânără, dulce şi ispititoare.