| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Geo GaletaruÎn absenţa noastră felia de pâine un triumf al vieţii impudice nimeni nu-ţi impune nimic chiar dacă traiectoriile decenţei sunt sigure şi păianjenul din beci îşi face gimnastica de dimineaţă într-un anonimat ambiţios ceva se schimbă în acest metabolism al ratării zilnice e vorba despre aşteptări şi perfuzii despre drumuri pe care le psihanalizezi în singurătate departe de seducţia gloriei şi-a pastilei de seară (aducem mereu argumente pentru ceea ce se întâmplă în absenţa noastră) Până la epuizare să fugi să creşti la tusea seacă a celor care ştiu totul ce fericire străzile sunt poveşti acre la lumina opaiţului te vei duce să vezi râul foamea din gât şi peştii fără viitor nu există decât insecte şi pământul de sub unghii vecini zburând prin labirinturi de aur ce fericire casele ca nişte hieroglife ale timpului tânăr aici ai găsit o cheie şi ai luat-o cu tine da micile aproximări ale chimiei tale sofisticate memoria ca un bici într-un parc inutil ascunde-te vei simţi durerea care te apără până la epuizare Ceai cald pentru toată lumea citesc sylvia plath mă gândesc la o cărămidă pe un mal albastru zgomote care mă încurajează pielea memoriei şi ultima conotaţie toate sunt aici desenez cu creta o respiraţie pe un gard libertatea e o simplă senzaţie în camerele goale ne ocupăm de ceva şi iarăşi înţelegem un topor sub gheaţă o carte în climele meschine ei îşi dau mâna şi plâng dincolo se agaţă de aceleaşi deviaţii realitatea ca un copil înecat la prânz un punct resemnat până la febră citesc sylvia plath nimeni nu ştie cui vom da socoteală voci tinere aer suficient ceai cald pentru toată lumea Trece şi asta şi atunci nu mai e nimic trece şi asta îţi spui numele şi viaţa şi tot ce e înainte un amalgam al dezordinilor calculate într-o seară când visai fructe şi străzi şi o femeie în sandale aurii câte afinităţi pe suprafeţe plane ţi-e teamă să aluneci să te expui intemperii ghicite cu degetul cu această delicateţe a căderii în gol nu trebuie să vii nu trebuie să pleci trece şi asta îţi spui o ţigară o iarnă o gară pustie O artă a dezabuzării poezia se face din mers gesturile noastre împodobesc camere goale aduc supliciul la limita cea mai de jos. se cuvin decizii ample în acest spaţiu al dezinvolturii: conştiinţele rarefiate trec pe sub poduri şi crize se îndepărtează ca nişte aripi vulnerabile de apelul de seară. întotdeauna e loc pentru mai bine pentru o deducţie simplă şi eficientă în numele unui ideal comis cu sinceritate. vom şti să luăm de fiecare dată o poziţie corectă să avem o şansă în plus la sfârşitul unui capitol plin de inadvertenţe. e un timp al dezinteresului şi al elanurilor improprii. o artă a dezabuzării ca şi când ai muta din loc lăzile cu portocale alterate. Nimic în plus Din când în când se abate peste noi o premoniţie involuntară. Intrăm în case şi tragem perdelele peste intimităţi convulsive. Ceasul, tabachera, vaza cu flori ofilite, un peisaj care suferă de inerţia dedublării. Nimic în plus, doar scâncetul îndepărtat al unei memorii sănătoase. Cultivăm versiunea naivă a ploii, ne documentăm şi cădem în bârloguri unde avem iniţiative paşnice. Mâine vom şti mai puţin. Trăim din plin această indiferenţă activă. Cineva schimbă regulile a trecut şi asta şi a trebuit să vorbesc dar cheile erau la locul lor un fel de apoteoză a mâinilor crescute din ceaţă ca nişte orfelinate aduse la suprafaţă de o respiraţie atroce da a trecut şi asta am crezut că îmbătrânirea e înserarea aceea blândă care crestează scoarţa copacilor şi împinge păsările către malul acela albastru din care se aud uneori tristeţi definitive un fel de cor al pădurilor învinse a trecut şi asta şi am învăţat să mergem împreună cu ochii închişi în pauza dintre două ninsori ca şi când ca şi când cineva schimbă mereu regulile şi noi încă nu am aflat Voi veni în zori Nu ştiu ce mai contează câte degete strivite aţi văzut în visele voastre eu scriu o poezie şi v-o dăruiesc vouă să treceţi râul cu o floare roşie în gură să iubiţi monstrul şi afişele şi contractul cu vidul aşa-i că afară plouă? aşa-i că pielea iubitei cântă în iernile neascultătoare? rămân aici rămân aici moartea ciocăneşte în geamul oficiului poştal ea caută peştele cel gras ea caută numismaţi apatici contabili cu paltoane jerpelite cândva zborul vostru era mai inteligent decât zborul păianjenului negru cândva am schiat în camere cu o singură fereastră pereţii erau albi şi mierla era albă voi veni în zori în casele voastre de sticlă Nu mai ştiu am vrut să se întâmple ceva esenţial am vrut să adorm şi să nu mă mai trezesc era vară pomii scânteiau ca nişte inimi de copii rănile se luau la întrecere cu întunericul în aceste mici ambiguităţi de cartier care lăsau urme în inocenţa noastră fără cusur am vrut să se întâmple ceva esenţial să vorbim despre felul cum pleacă lumina într-un pământ al exilaţilor fericiţi era vară dar nu mai ştiu cine-a minţit şi cine a spus adevărul |