După marile romane ale lui Petru Dumitriu, Eugen Barbu, Nicolae Breban sau cele din lumea satului datorate lui Marin Preda şi Ion Lăncrănjan, în ultimii 30 de ani s-au impus Orbitor de Mircea Cărtărescu şi Cei O Sută de Gheorghe Schwartz, opere care – departe de cum şi-ar închipui unii – nu sunt deloc la concurenţă, fiind din lumi diferite, adică din estetici diferite, prima dintr-un modernism triumfal, a doua dintr-un postmodernism de apus, anunţând era wikipedismului, prima locuind în estetica clasică, a frumosului, a doua în estetica jocului, relevând că scrierea din secolul XX cu cea mai lungă bătaie spre viitor este Homo ludens de Johan Huizinga. Aceasta nu înseamnă că cele două estetici se exclud total, ele coexistând în textul literar, doar că până mai ieri estetica frumosului deţinea prim-planul, postmodernismul impunând preeminenţa esteticii jocului: cei care vor urmări parcursul romanului, de la cel realist la cel postmodernist, vor observa cum, treptat-treptat, frumosul estetic lasă locul jocului estetic, această schimbare fiind, în principal, cauzată de doi factori: pe de o parte, eşuarea filozofiei de a explica şi cunoaşte lumea, sentimentul sfârşitului istoriei, falimentul ideologiilor (să ne reamintim că în secolul al XX-lea s-au produs cele mai mari atrocităţi din istoria omenirii, prin cele două războaie mondiale, prin nazism şi comunism), pe de altă parte, nestrămutatul efort al artei, al literaturii de a se elibera de precepte obtuze şi de propovăduiri castratoare. Estetica frumosului a fost supravegheată şi filtrată de establishment, de ideologie, de filozofie, de religie, de morală, de autocenzura creatorilor, ea a reprezentat – cu excepţiile de rigoare blamate imediat şi expuse oprobiului yesmenilor – frumosul încorsetat. În Prelegeri de estetică, vol. I, Hegel se erijează în teoreticianul frumosului încorsetat: „Dar doctrina ameliorării morale, dusă cu consecvenţă pînă la capăt, merge în general şi mai departe. Ea nu se va mai mulţumi cu faptul că dintr-o operă de artă se poate scoate şi o morală, ci ea va voi, dimpotrivă, ca învăţătura morală să apară limpede ca scop esenţial al operei de artă, mai mult, în chip explicit nu va permite să fie înfăţişate decît subiecte morale, caractere, acţiuni şi întâmplări morale” (pag. 58). Cu siguranţă, pentru spiritul găunos-oficios al lui Hegel, Girl and Cat de Balthus, Lolita lui Nabokov, Bunavestire de Breban sau Scardanelli în turn de subsemnatul nu sunt opere de artă, deoarece învăţătura morală nu apare limpede ca scop esenţial. Estetica frumosului moralizator nu ar fi rezistat în literatură dacă ea nu ar fi fost suprapusă celei a jocului, peste ceea ce este vital, primordial, peste o „categorie absolut primară a vieţii” (Huizinga), adică prin joc, exprimat în textul literar prin tropi, intrigă captivantă, inginerie narativă, relaţii între personaje, surpriză romanescă etc. În această epocă dezidealizantă, când omul simte că a fost înşelat de ideologii, filozofii şi de administraţii corupte, când totul pare că se prăbuşeşte în jur, când diferenţele de optică politică şi religioasă nasc terorism, interminabile înfruntări sângeroase, când totul este contestat, revenirea la timonă a esteticii jocului a venit de la sine, ca o ultimă salvare, deoarece „jocul nu poate fi contestat. Aproape tot ce este abstract poate fi contestat: dreptatea, frumuseţea, adevărul, bunătatea, spiritul, Dumnezeu. Seriozitatea poate fi contestată. Jocul nu” (Huizinga). Jocul este eliberator, estetica jocului decăpuşează frumosul din strânsoarea oricărei morale ipocrite şi oricărei ideologii încarceratoare.

Esenţializând, postmodernism înseamnă joc textual, autonegare, ironie, intertextualitate, înghiţirea personajelor de către autor, vectori combustionaţi la extrem în postmodernismul de amurg al lui Gheorghe Schwartz, organizând babilonismul ca figură centrală a postmodernismului târziu, ieşirea din realitate şi intrarea definitivă în Wikipedia, de unde sunt preluate, expandate şi mixate – fără exagerare – mii de personaje, intertextualitatea virând, sub şuvoiul de nume, de localităţi şi de istorii, în codul wikipedic, un alt semnal ce anunţă sfârşitul postmodernismului: am părăsit mimesisul, reprezentarea lumii naturale, prelucrarea universului wikipedic instituindu-se ca o metareprezentare. Ieşirea din realitate şi intrarea în Wikipedia înseamnă şi ieşirea din timp, astfel că, în cele o sută de biografii, nestructurate pe acea cavalcadă evenimenţială numită intrigă, resuscitările wikipedice ale lui Gheorghe Schwartz (cu eroi reduşi la roluri tematice, ca în basme, ca în scrierile vechi, aşa cum sunt personajele homerice), pierdute în istorie şi resuscitate din istorie pentru a fi fărâmiţate în istorie, nu mai par plasate pe axa timpului, ele sunt pietrele de cimitir rămase – de aici şi o acută senzaţie de neant – în urma unei exacerbate deşertăciuni, suflete de ţărână cu o personalitate atât de accentuată, încât eşafodează certitudinea că toată umanitatea poartă pecetea unei indispensabile rătăciri mintale: alaiul bioficţionalilor, cei o sută de strigoi modelaţi din vidul uitării şi introduşi în Wikipedia, de asemenea, asociaţiile de scribi şi de scriptori, participă la evidenţierea supra-agentului acestei serii romaneşti – administraţia auctorială –, un balaur cu mai multe capete/voci, autorul în toată complexitatea lui ne-omniscientă, compusă din multiple unităţi auctoriale, un autor în complexitatea lui şi neputinţa lui, reală sau jucată, o administraţie la modul real, preocupată de a găsi resurse textuale, de a le gestiona şi a le nara, o administraţie auctorială ce-şi scenarizează căutarea materiei ficţionale pentru a se fantasmatiza sau pentru a inaugura perpetuu distanţări/Verfremdungseffekte într-un joc ambiguu: supra-agent ce ni se impune pe deplin abia după ce am lecturat cele peste patru mii de pagini ale serii romaneşti în 11 volume, altfel, doar lecturarea unui singur roman sau a câtorva romane din Cei O Sută putând conduce la poziţionări critice neadecvate, la plasarea suitei romaneşti în genul romanului istoric.

Biblioteca, bibliotecarismul anunţau deja ieşirea din realitate, pregătirea refugiului în wikipedism, Wikipedia afirmându-se – şi se va afirma tot mai mult în deceniile ce urmează – ca singurul univers literaturizabil, deoarece noul univers în care am fost aruncaţi – în care toată lumea stă cu ochii fixaţi pe ecranul unui televizor, al unui computer, al unui telefon mobil sau al unei tablete – şi-a pierdut această calitate, s-au pierdut definitiv elementele de fundaţie ale romanescului: privirea şi întâlnirea. Fără privire şi întâlnire nu ar mai fi existat, ca să dăm doar câteva exemple, romanele unor Balzac, Stendhal, Flaubert, Maupassant, Gogol, Dostoievski,Tolstoi, Proust, Thomas Mann, Theodor Fontane, Nabokov, Lampedusa, Giorgio Bassani, Camil Petrescu. S-a pierdut feminitatea prin coagularea bizară a unui al treilea sex, o hoardă urbană formată din femele în blugi/iţari şi tricou care beau, fumează, fac gesturi obscene imitând bărbaţii, urlă şi înjură la volan, ţipă şi fac spume la gură prin talk-schow-uri, ridică haltere şi-şi cară pumni în meciurile de box: această feminitate mutantă – de la feminitate la femelitate – nu mai e literaturizabilă, ca să întrupezi – astăzi – o eroină trebuie să faci apel la trecut, să intri în Wikipedia, şi, dacă ne gândim bine, literatura română e văduvită de prezenţa unor eroine memorabile, şi, dacă ne gândim şi mai bine, singura eroină din literatura română e Vitoria Lipan. Scriitorul din cenuşiul celui de al treilea sex fuge de-i sfârâie călcâile de acest prezent trist, îşi caută nucleul literaturizabil în epoci şi spaţii mai naturale şi mai respirabile, iar cine a fost atent la premiile literare din 2013 a observat că au fost obţinute pe subiecte din comunităţi cu aer patriarhal (Alice Munro, premiul Nobel pentru literatură), din perioada imediată de după Primul Război Mondial (Pierre Lemaitre, Premiul Goncourt), din urmă cu două secole, din 1865 (Eleanor Catton, Man Booker Prizes), din singurătăţi pe ape (Toine Heijmans, Premiul Médicis). Acest prezent mutant şi destructurant, nelitaraturizabil, e demonstrat de valul de memorialistică, de autoficţiuni, de harrypotteraşe romane fantasy, de paraliteratură, în general, dar şi de încropeli teatrale civice, aşa-zisul teatru economic cu subiecte-reportaj despre corporatism, conservarea mediului, globalism etc. Dacă citiţi cărţi ale unor autori contemporani – o literatură în falset – veţi sesiza că, dacă decorul e sincron, personajele au o psihologie retro, desincronizată, se construiesc relaţii şi scene de acum cel puţin 50 de ani sau se refac inconştient scheme din lecturile parcurse, această hibă fiind mascată uneori printr-un stil săltăreţ şi obrăznicuţ, fără relevanţă estetică, şi printr-un limbaj colocvial actual, cu stradal licenţios cât mai colorat. În postistorie şi amurg de postmodernism cu anunţarea zorilor wikipedici, în acest malaxor destructurant, în afara tipului de literatură falsă, descris mai sus, care va dura o vreme, se conturează două tendinţe: una ar fi o literatură de atitudine – de indiscutabilă mediocritate – creionând teme privind abordări şi acţiuni ale societăţii civile, secondată de o critică sindicală, cealaltă o literatură elitistă refugiată în Wikipedia, care – departe de tărâmuri irespirabile, la propriu şi la figurat – va trata exclusiv teme wikipedice şi va face uz, reclamându-se din estetica jocului, exclusiv de eroi şi de eroine wikipedice: nu ne va mai rămâne nimic altceva, zăvorâţi în Wikipedia, decât să mariem subiecte preferate şi personaje îndrăgite şi, într-un anume fel, începutul a şi fost făcut de prozatorul Gheorghe Schwartz.

Desigur, toate aceste captivante biografii cu schimbări bruşte de perspectivă şi o continuă deplasare a bioficţionalilor, potrivit ţintei urmărite de administraţia auctorială, dintr-un punct geografic în altul – structurate prin ruperi temporale, spaţiale, tematice şi auctoriale – reprezintă nada prin care cititorul simplu e definitiv capturat la acest nivel diegetic, însă într-o opera aperta, cum e Cei O Sută, estetica este atât un factor de intermediere a plăcerii textului, cât şi un mijloc de a ascunde nucleul profund, de a-l deghiza, un voal sub care codul actanţilor, codul wikipedic, codul hermeneutic, codul simbolic şi codul freudian ţes conştient-inconştient o distilată autonegare, urmărită cu o cinică obstinaţie în morfologia neantului istoricizat al acestei serii romaneşti, critica supra-agenţială încercând să pună în evidenţă cele o sută de ipostaze cu ramificaţiile lor, cele o sută de etaje ale acestui zigurat fantasmatic, arta instanţei auctoriale de a proiecta şi a se proiecta în praful şi pulberea istorică, o ştiinţă luciferică de a exhiba plăcerea neantică din anacronisme, anamorfoză, lanţuri de puneri în abis, interpolări, cópii, foi volante, substituiri, amestecuri de idiomuri, obiecte şi decoruri cu optică schimbătoare, cărţi, izvoare şi manuscrise inexistente, identităţi neclare, epoci imprecise, eroi nomazi brăzdând în lung şi în lat Europa, ajungând pînă în Orientul Apropiat, prilej de a relua biografii de regi, împăraţi, papi, nobili, tâlhari, aventurieri etc., această circulaţie neînfrânată, dopată cu zeci de personaje la fiecare biografie, dă senzaţia de vertij lectural, de pierdere de sine într-o masă fluidă, pestriţă, dar mai ales incertă, unde realul istoric, apocriful şi invenţia biografică se împletesc halucinant: în amurg de postmodernism estetica frumosului încorsetat e devansată de estetica jocului, intertextualitatea virează în wikipedism, clasicele personaje sunt înghiţite de instanţa auctorială, ironia glisează în cinism cu ricanare pluşată, iar negarea atinge absolutul.

(Fragment din volumul Amurg de postmodernism)