Jurnalistă, profesoară, Valentina di Cesare, nativă abruzzeză, dintr-o localitate rurală nu departe de Sulmona lui Ovidiu, e o remarcabilă prozatoare, autoare a două romane cu un surprinzător succes în critica literară şi de public. Debutul său s-a petrecut în 2014, cu romanul Marta la sarta (Marta, croitoreasa), oferit cititorului român, într-o fluentă şi exactă traducere, de Carmen Teodora Făgeţeanu.

Mai mult accidental, înainte de a-i citi romanul, am descoperit, în peisajul mediatic din Peninsulă, prezenţa acestei relativ tinere autoare şi literate (director artistic, printre altele, al unui consacrat „Festival delle Narrazioni”, organizat, cum altfel, chiar la Sulmona, localitatea de naştere a exilatului de la Pontus Euxin, Ovidiu) activă prin cronici, recenzii, participări la varii evenimente literare şi artistice.

Două indicii – repere, atuuri – mi s-au impus la lectura primară a romanului său de debut: opţiunea în favoarea unui cod narativ de o directeţe stilistică şi o simplitate discursivă integrabilă în marea tradiţie a prozei italiene şi, în al doilea rând, miza pe autenticitate, pe care pulsiunile metafizicizante şi inserţiile parabolice le potenţează la palierul unei scriituri angajante pentru lectorul ce se lasă captivat de la un capitol la altul, de la o pagină la alta.

Acestea îmi par mărcile eclatante ale acestui roman a cărui construcţie compoziţională, dacă se poate spune aşa, trimite la o trans-textualizare a realului, în contextul în care cele 11 capitole reprezintă tot atâtea relatări narative, la prima lectură autonome, dar, în fapt, integrate într-un sistem unitar de prezenţa unui singur actant narator care este Marta, „croitoreasa”.

Ea este cea care povesteşte. Într-un interviu tv., autoarea sugera, cumva post-scriptum, că discursul, la persoana a treia (fără vreo inserţiune de natură autobiografică, declara tot ea, oarecum polemic faţă de unele opinii ale criticii literare), nu e cu totul străin de un stil fiabesc, al povestirii orale tradiţionale. Simptomatic, în acest sens, e incipitul fiecărui capitol-povestire care rămâne acelaşi: „Marta avea...”.

În contextul dat, verbul „a avea” asumă, subtextual, o dublă miză funcţională: de o parte, avutul/ averea ca atribut de posesiune, ce-i drept, interactivă, în raport cu celelalte personaje, diferite de la un capitol la altul, iar pe de alta, ca atribut al memoriei actantului, una activând, cu o atenţie liminară, filoanele realităţilor primare. Totul însă subordonat unui adevăr, al faptelor, pe care autoarea şi-l arogă nu de pe poziţia clasică a unei obiectivări verificatoare, ci ca marcă a ceea ce s-ar putea numi orgoliul auctorial.

În definitiv, citându-l pe Cioran în pagina unei cronici literare („Vai de cartea care se poate citi fără a te interoga tot timpul despre autor”), continuă Valentina Di Cesare aserţiunea cioraniană, pe traseul deschis de acest „gând iluminant”, cum îl defineşte, relevând urgenţa de a aprofunda, a cerceta în seama autorului lecturile, experienţele, alegerile sale, fiindcă „Literatura, ca toate lucrurile din lumea asta, nu are aceeaşi semnificaţie pentru toţi”. Pentru unii, ea corespunde vieţii, este Viaţă, am adăuga noi. Iar în această cheie se cuvine citit romanul şi privilegiate atuurile de naturaleţe şi de autenticitate pe care le evocam mai sus.

O confirmă şi un citat, reacţie a Martei la bulversarea post-modernă a identităţii prin cumul absurd de... hârtii-documente: „Totul e scris şi când e scris, deci se ştie că e adevărat, nu se poate contesta şi ne aşezăm la rând pentru a certifica dorinţele, ca şi cum am avea nevoie de promisiunea cuiva, care să decreteze: «Dorinţa ta a fost acceptată, e demnă de o recunoaştere». Poate că e un rege cel care spune asta, un rege cu manta de hermină” (cap. 6).

Destinul acestui roman nu-i mai puţin interesant, în aceeaşi notă autoreferenţială a autoarei: Marta, croitoreasa, ca proiect, datează de prin 2002, iar punctul de plecare îl constituie doar o singură pagină al cărei incipit, acelaşi (Marta avea), avea să rămână ani buni germinând greu un fel de deschidere, o apertură, până a-şi fi găsit resortul productiv. Miza, aşadar, rămâne disponibilitatea pe care Valentina Di Cesare i-o conferă, fireşte ficţional, protagonistei de a panota, ca în arta expoziţională, întâmplări – toate pescuite din memoria-i fabuloasă –, fiecare având în centru, de fiecare dată, un alt personaj ce relaţionează cu Marta însăşi mai întâi, dar şi cu altele conexate la momentul evenimenţial.

Există, în roman, recurente pulsiuni de poeticitate, potenţând, dincolo de întâmplări, expresivitatea marcantă a scriiturii (de fapt, fiecare mică „istorioară” conturând, în final, „Istoria” Martei ca martor şi mărturisitor al unei lumi pierdute şi readuse la Viaţă). Ea consistă în minuţiozitatea descrierilor, disociată stilistic de natura identitară a fiecărui protagonist, belşugul de detalii, acurateţea observaţiilor oscilând între contururi, cumva, „fiziologice”, de unde tehnica variabilă a portretizării, iarăşi conexabile artei sau artelor, şi faptele in actu, însă deshumate din memoria Martei şi arogate funcţiei sale evocatoare. Elocvente sunt trimiterile aluzive multiple în text la o funcţie „arheologică” a memoriei, precum, aparent inocenta „deşteptare” a protagonistei pe un scaun fără spătar al unui aeroport: „O, ce deşteptare! Azvârlită ca o farfurie veche de Anul Nou, Marta se deşteptase din visul său şi avea ochii încă împăienjeniţi. La asta folosesc aşteptările: la a recupera lumile pe care le lăsam în aşteptare, undeva în interiorul nostru, şi uneori este util să recuperăm şi somnul”.

Într-o succesiune aparent accidentală, lumea pe care protagonista – şi odată cu ea autoarea însăşi – ne-o oferă, oarecum panoramatic, reflectă diversitatea Lumii, în cotidianitatea ei factuală, pornind de la figura bunicii Bice – o mătuşă plecată în Nord, la Marino Calamaro şi ispita hoinărelii sale ca simptom al unei condiţii de libertate, la unchiul din Elveţia (care nici nu trăise în Elveţia!), proprietara bogată, dar nefericită, a unei firme din acelaşi domeniu, până la amica Lidia, „naufragiată” voluntar pe o insulă.

Marta are – ca să uzăm şi noi de incipitul modelator al autoarei, iar acesta constă în nevoia-ispita copleşitoare de a-i povesti cuiva acel „gând ascuns, ca micuţele mâini ale unei bătrâne doamne care lucrează o pătură croşetată”, „un autentic secret, mic, neatins, atât de secret, încât se temea să fie descoperit”, care „coabita tacit cu tot, într-un refugiu infailibil şi precis, în singurul punct în care putea trăi la adăpost de restul lumii.”

Neîmpărtăşit, secretul protagonistei rămâne, la nivel sugestiv, acela de a scrie, întrucât „când totul e scris, deci se ştie că e adevărat”, dar filtrat auctorial, conturează, la fel de sugestiv, arta poietică a Valentinei Di Cesare, dusă până la pragul liminar: „pentru că e lungă şi obositoare autostrada care de la gând conduce la cuvânt”.

Cât de lungă şi cât de obositoare e acea autostradă? Nu ne rămâne decât să subsumăm artei acestei remarcabile prozatoare italiene, care este Valentina Di Cesare, travaliul, şi el în aşteptare, al unei broderii penelopiene.