Pe Geo Vasile, criticul şi traducătorul auto-exilat, fără însă vreo intenţie sfidătoare, în lumea cărţilor altora, sustras zarvei din afară, adâncit în lecturi şi în cronici analitice, recompensat doar de bucuria lucrului bine făcut, nu-l cunosc personal. Îl ştiu însă ca italienist, singurul dintre noi cu curajul de a duce prezumtivului lector italian câte un eşantion emblematic din idiomul poetic românesc, atunci când suspendă pentru un moment operaţia contrară.

Nu-i cunosc cărţile apărute, aşa cum atestă o notă bio-bibliografică, în decursul ultimilor ani, în care, eliberat şi d-sa din chingile cenzurii şi nu numai, pare să se fi precipitat, ca mulţi dintre noi, să scoată, de prin sertare şi cu privirile atent distribuite în noianul de cărţi apărut, note, recenzii, cronici ori simple indicii referenţiale abandonate în aşteptarea unui timp mai …copt. Sunt, înţeleg, lucrări de sinteze, consacrate poeziei şi prozei româneşti, structurate după un simţ enciclopedic din care contribuţia istoric-literară nu exclude spiritul analitic.

Într-o astfel de perspectivă, însă mult mai liberă - şi mai sprintenă, aş îndrăzni să spun - în opţiuni şi stil, este şi lucrarea cu un titlu nelipsit de un abia disimulat simţ al provocării, Romanul sau viaţa. Prozatori europeni, apărută la Editura Muzeului Literaturii Române, în 2007.

Distribuită în treisprezece capitole, potrivit unui sistem criteriologic aparent aleatoriu, fiindcă amestecă pe cel geo-lingvistic cu cel tematic, atunci când unul ce-ar putea revendica generaţionismul e repede suspendat în favoarea unei opţiuni ce ţine mai curând de o stilistică subsumată. Dacă aş mai pune sub semn interogativ şi asumarea, în acea introducere purtând, în fapt, semnificativul titlu „Catalogul cazurilor singulare”, a unei alte opţiuni - cea vizând indeterminatul, la un nivel conceptual acceptabil, „roman

postmodern”, aş părea că, în locul referinţelor incluse şi induse în substanţa propriu-zisă a lucrării, sugerez ideea de incompletitudine. Adevărul e altul şi, pentru mine, „observaţiile” de mai sus au avut rolul de functori pozitivi, aşadar producători de sens.

Şi totuşi… Cartea are o unitate şi o coerenţă ce-i conferă, pe lângă funcţia informativă - pe cât de necesară pe atât de abandonată şi uitată azi - , o calitate în plus, reuşind, adică, să-l atragă pe cititorul dispus şi disponibil într-un survol prin aerul, tare şi deopotrivă îmbâcsit, şi din motive, să le spun, globalizante.

Intenţia - şi reuşita - acestei întreprinderi consistă, în baza cazuistici invocate, în oferta unui mini-atlas al romanului, nu numai european, ci universale de azi, obligat să răspundă noilor şi acutelor provocări, ştiute-denunţate şi de ce nu, neştiute şi neasumate până la capăt. Întorcând celebra profeţie adorniană de-acum peste şase decenii, putem răspunde, după lectura acestei voluminoase lucrări-compendiu a lui Geo Vasile, că, da, se mai poate - şi chiar se scrie - roman, astăzi, în Europa şi în lume; şi nu oricum, ci cu vocaţie, cu apetenţă pentru problemele insidioase ale individului enclavizat într-un derizoriu cotidian, deseori funest, şi, mai ales, cu strategii stilistice diverse şi persuasive, dar şi în spiritul unei etici a scriiturii. Şi, în consecinţă, spre a avansa încă o parafrază, a lecturii. Căci, înainte de toate, etica sub pagoda căreia îşi instalează criticul nostru actul lecturii din care extrage, apoi, nu neapărat judecăţi de valoare, cât impresii, disocieri, investigări ale sensurilor şi ale Sensului, în incitante pagini consacrate unei galerii atât de întinse de romancieri şi, totuşi, atât de vecini, dacă nu prin altceva, atunci măcar prin suprapunerea, care, departe de a submina disjuncţia aut-aut din titlu, sfârşesc prin a omologa viaţă şi roman; viaţă vs literatură.

*

Sunt, dacă am socotit bine, prezentaţi, analizaţi, comentaţi, evaluaţi în infra- şi supra-contexte, în jur de 50 de autori, din arii de expresie diferite, cu personalităţi şi orizonturi culturale şi stilistice diferite, uniţi, printre alte câteva trăsături, de elanul, dublat de orgoliul subscris textual, de a rescrie viaţa romanesc; de o aboli, mallarméean, în carte, sau în carne; autori, mulţi dintre ei cap-de-serie pentru întregi epoci (Pasolini, Calvino, Buzzati chiar, ca să mă opresc doar la cei italieni), alţii experimentatori stilistici norocoşi, alţii exploratori, insoliţi, ai unor zone nu mai puţin insolite, uneori la nivelul subcutanal (al vieţii şi al Lumii).

Geo Vasile îşi ia, aidoma unui ecografician, post-modern şi acesta, în primire „pacienţii”, prin incipituri preparatorii, în care cititorul, nu neapărat, cel model, de care vorbea undeva Eco, ci şi cel obişnuit, des-văţat de lectură şi, apoi, descinde între filele romanului cu un laser investigator lipsit de orice intenţii chirurgicale, fiindcă nu se mai simte obligat la formularea unor judecăţi de valoare; consacraţi, deci trecuţi de pragul examenelor axiologice, autorii sunt „reduşi” la romanele lor, cele propuse, pe care Geo Vasile, debitor, de ce nu, călinescianismului de care nu ne putem - şi nici nu trebuie într-un sens mai adânc decât cele invocate de unii dintre cârcotaşii noştri literari -, le face, cu abilitate şi savoare, rezumatul, insistând, cât şi când trebuie, asupra unei figuri, a unui gest, a unui aspect prin care te trezeşti invitat şi incitat să reciteşti ori să citeşti respectiva operă.

Nu voi insista aici asupra aperturilor ideo-tematico-stilistice avansate în concisa dar densa (în loc de) prefaţă: faptul că sentimentul bulversării-pulverizării (postmoderne?) a lumii e teren de investigaţie romanescă nu-i o noutate, nici că terorii neantizante, global şi individual i se răspunde şi prin şansa unei mântuiri filtrate estetic; încă şi mai axiomatică e opinia profetică, într-un fel (ca multe ale acestei extraordinare conştiinţe literare a veacului trecut din care Geo Vasile a tradus cartea (nu …romanul!) pe care şi eu o consider testamentul geniului său, Palomar), a substituirii străvechii mathesis universalis cu o mathesis singularis, ca siglă nu doar de natură onto-cognitivă a epocii noastre, ci şi ca „propunere”, literară, pentru mileniul trei, cum îşi imaginase, puţin înaintea morţii, creatorul acelui baron agăţător şi al vicontelui redus la jumătate.

Sunt, în cartea lui Geo Vasile, admirabile pagini de un rafinat indiciu enciclopedic, cu puseuri fluente analitice şi semnalizări meta-literare ce captează şi instruiesc. Autorul cunoaşte relieful, clima şi particularităţile landurilor literare din care îşi extrage protagoniştii, referinţele nu lipsesc, impun prin precizia a la page. De aici, impresia, forte, de conlucrare, până la o fericită logodnă, între acribie şi savoare.