Măreţia lui Dumnezeu umple cerul şi pământul.

Din ea va ţâşni flacăra ca strălucind scuturatul polei;

Adună o putere ca ulei nămolos pe care apăsându-l

Împroşcă; de ce atunci azi oamenilor nu le pasă de varga ei?

Generaţiile au călcat, au călcat, au călcat;

Şi totul s-a uscat prin negoţ, tulbure-pângăritor trudind mâna.

Totul a luat mirosul omului, prin el întinat; ţărâna

Dezgolită acum, nici un picior nu o dibuie, căci e încălţat.

Ce are a face? Natura nu se consumă nicicând;

Cea mai dragă prospeţime trăieşte în el lucrurilor străfund.

Şi deşi în negrul apus ultimele lumini se îngroapă,

Tu, dimineaţă, la marginea brună a răsăritului sari peste groapă.

Pentru că Duhul Sfânt cloceşte lumea, gârbovit sub povară,

Cu fierbintele sânului său şi cu a aripilor sale primăvară.

Priviţi stelele, priviţi, priviţi în înalt!

O, priviţi tot acest neam al focului găzduit în aer!

Strălucitoarele burguri, citadelele în rotund caier!

În întunecate păduri ale diamantului adâncituri! Ochi în salt

De spiriduşi! Poienele seci ca sub cenuşi unde aur zace, aur viu.

Sorbul alb bătut de vânt! Plopii aerieni luând foc deodată!

Fulgi-porumbei trimişi plutind în curtea de păsări înspăimântată!

Ah, bine! Toate astea se cumpără, doar preţul să-l ştiu.

Deci cumpăraţi! Scump! – Cum? Prin răbdare, pomană, juruinţă, rugă.

Priviţi, priviţi: harababura din mai, ca în crengi de livadă!

Priviţi! Corolele de măreţie cum au sălciile sub galbenă glugă!

Acesta-i cu adevărat hambarul; înlăuntrului roadă,

A căpiţelor casă. Uluci de lumină înconjoară

Lăcaşul mirelui Hristos, pe toţi sfinţii şi pe Fecioară.

În frumuseţe decât orice Primăvara-i mai mare –

Când ierburile, în roată, încolţesc lungi, strălucind, desfătând;

Ouăle struţului sunt mărunte ceruri pe pământ,

Iar struţul dând ecouri în cadru clăteşte, sfredeleşte prin cânt

Urechea, şi auzindu-l, omul ca lovit de fulger pare;

Frunzele şi florile părului făţuiesc oglindite

Cerul care coboară; această albastră tărie

Dând năvală în noi cu bogăţie; mieii aleargă zvârlind năzdrăvani din copite.

Ce-i cu tot acest must, această bucurie care atotcuprinde?

E o tandră moştenire a vieţii pământului neîntinat

Din grădina Edenului. – Ia, dobândeşte, mai înainte

De a se scârbi, îmbeznându-se, Hristoase Dumnezeule,

Inimă inocentă şi zi dintâi din Mai în fată şi băiat,

Aleşii tăi, o, fiu al Fecioarei, cei mai de câştigat.

Îmi amintesc de o casă unde toţi au fost buni cu mine,

Care nu o meritam, Dumnezeu o ştie:

Din prag simţeai că aici mângâierea e vie,

Proaspăt stârnită din cadru ca să aline.

Aerul ăsta de omenie făcea peste inimoşii aceştia o scufie

Ca peste cuibarul cu ouă materna ripă

Sau ca blânde nopţi în care mlădiţele primăverii se înfiripă.

Şi cum altfel? Aşa părea firesc să fie.

Frumoase păduri, ape, fâneţe şi coline

Sunt fiinţarea prin care lumea Ţării Galilor devine;

Doar omul, păcii sale nu e locuitor.

Dumnezeule iubitor al sufletelor cântărilor,

Complineşte toate aceste lipsuri în creatura ta dragă,

Tu, ziditorule fără greş, ce în inima ei se roagă.

În ureche două sunete prea vechi pentru a muri

Sapă tranşee – la dreapta mareea se aruncă împotriva malurilor;

Murmur potolit ori muget al căderii valurilor

Revine acolo pe când luna îşi topeşte mersul peste cei vii.

La cealaltă mână, peste ţărână, aud ciocârlia la cer urcată,

Trilul proaspăt, năvalnic, îi deapănă sculul nou;

Sălbatice bucle din vârtelniţa ei se varsă în potopitor ecou.

De cânt până când cheltuit se arată.

Câtă ruşine face oraşului frivol şi debil acest cânt!

Cum timbrul său îndepărtează, timpul nostru tulbure şi murdar,

Prin puritatea sa! Noi, mândrie a vieţii şi coroană de har,

Am pierdut această veselie şi vraja începutului pe pământ:

Facerea noastră, lucrarea mâinilor noastre se sfărâmă în noi,

Căzând în ultimul praf al omului, ce grabnic se scurge către întâiul său noroi.

Azi l-am ajuns din urmă pe iubitul dimineţii, Moştenitor

Al regatului, delfin al zilei de lumină, Şoimul atras de zorile bălţate în călăritul uşor

În neted ruliu, peste văzduhul neclintit, vas

Al străbaterii sale, şi acolo sus, cum mai vâjâia din hăţul dând zor

Unei aripi sub văl de extaz! apoi pivotând departe

Ca un călcâi cu patină cutreiera mângâietor

În arcul unei curbe; ţâşnire să poarte.

Planând respinge puternicul vânt.

Inima mea în tainiţă a fremătat

Pentru o pasăre: îndeplinire a harului dat!

Frumuseţe animală şi valoare şi faptă, oh, aer, mândrie, pănaş, aici

Se topesc! Şi focul, ce izbucneşte atunci din tine, e de bilioane de ori

Mai frumos, mai plin de primejdie, o, tu ce mă învingi,

Dragoste! Nu-i de mirare: truda curată către comori

Taie o brazdă făcând să sclipească a brăzdarului buză,

Şi dragul meu, albastra, palida spuză

Cade, şi din rănile sale izvorăşte aur împurpurător.

Glorie lui Dumnezeu pentru orice lucru tărcat –

Pentru cerurile cu culori măritate cu petele pe vaci;

Pentru aluniţele trandafirii punctând păstrăvii dragi;

Aripile cintezei, jarul castanelor care cad;

Peisajul împărţit în parcele – falduri, pârloage şi arătură;

Şi toate aceste îndeletniciri, cu harnaşamentele, uneltele lor pe măsură.

Atâtea lucruri diferite, esenţiale, prisosind, bizare;

Tot ce e nestatornic, sclipitor (dar cine ar spune cum?)

Iute, încet, dulce, amar, strălucitor, făcut scrum;

E Tatăl în lumina zilei a cărui frumuseţe nu moare:

Lăudaţi-i veşnicul acum!