Să scrii despre Jenică Drăgan, care prin volumul Alhimia virgulei (Editura Vox, Bucureşti, 2009) pendulează între o ,,singurătate” ce dispare pentru o clipă, dar ţi se cuibăreşte în suflet pentru tot restul vieţii, şi o anumită candoare – denumită de alţi confraţi în ale scrisului ,,de apostol” - , între zbateri cotidiene şi zbateri metafizice, între împăcarea cu ,,firescul morţii” şi îndârjirea de ,,argonaut în căutarea Cuvântului de Aur“ , este ca şi cum l-am lăsa pe poet să spună tot ce crede într-o anumită problemă , după ce i-ai pus o întrebare, dacă nu cumva precum într-un interviu pe care l-ai face cu tine însuţi. Astfel, în poezia Avertisment, autorul se autodefineşte ca fiind „drumeţ de aproape şaizeci de ani” , împăcat cu ideea „existenţelor noastre fragile” , dar care nu conteneşte să vină „desculţ” în „Ţara-n care se vede cel mai desluşit poezia”, având drept ţintă „să capăt în dar frânturi din Cuvântul uitat”: „chiar dacă nu mai auzim la fel/ ce ne spunem unii altora despre plecări/ zâmbind înţelegători de/ o parte şi de cealaltă a foii de geam/ care desparte singurătăţile noastre de azi/ «Încă e bine» ne-ncurajăm reciproc/ şi dăm din cap mulţumiţi/ – lumea tăcerii n-a-nceput cu noi ”. Poezia care deschide volumul, Muzeul trenurilor de ceară este una dintre adeveririle de „candoare de apostol”, dintre multe altele, dictată atât de vârsta poetului, dar mai ales de multitudinea celor trăite, motiv pentru care nu intră în panică atunci când „Dincolo de acele macazului cineva rânjeşte/ pune la cale deraierea lunilor – anilor/ regizează defilarea vagoanelor ruginite cu/ canapele goale manevrate de acari printre/ pumnii răsunători schimbaţi de tampoane/ ne-mpinge sub roţi…”, deoarece firescul situaţiei, al existenţei umane ar consta în faptul că va exista mereu, indiferent de timp şi de loc, de condiţie socială, materială, „Muzeul trenurilor de ceară“, care, răbdător, „aşteaptă grăbiţii/ călători dintre întârziaţii printre noi”. Mai mult chiar, întâlnirea cu „tărâmul celălalt” ne face cu mult mai umani: „Mai invincibili decât neantul mai trist şi mai/ umani ca niciodată noi facem semne prieteneşti/ îngerilor care ne-ntâmpină cu aripile copilăriei…Rămas bun pentru o moarte ! le strig de departe…” (Crochiu poetic). Poemul care dă titlu volumului, Alhimia virgulei, este o artă poetică modernă, unde, printr-o multitudine de exprimări metaforice, se subliniază ideea că poetul este mereu un „însingurat printre rime”, dar singurul în stare să „dezvăluie alhimia virgulei puse între om şi ceruri/ calda îmbrăţişare a acoladei cu temeinicia punctului”, căci amintirile n-ar fi decât „răstălmăcitoarele” faptelor bune: „Ele rememorează doar gesturi şi tăceri străine nouă/ îmbrăcând fastuos cu hlamida udată de vinul pelin/ scheletul de vise ce ţine dreaptă sfruntata minciună”. Poemele Telex I şi Telex II au ca temă tot singurătatea umană, în general, a poetului, în special, deruta pe care aceasta o produce în sufletele delicate, ce nu au nimic în comun cu societatea complexă şi contradictorie, mercantilă, în care trăiesc. De singurătate, „Undeva în dreapta doi cai oranj pasc firicel/ cu firicel înaltele mohorâte ierburi de oţel/ Despre oraşe nu se mai ştie nimic umbra lor/ stinge lumina din ochii de lemn ai icoanelor/ Mâine-n zori pe platoul central are fireşte loc / ghilotinarea trandafirului alb pârât de ghioc”. (Telex I). Altfel spus, singurătatea, izolare, îndepărtează luciditatea, omoară frumosul, îndârjirea, curajul şi umbreşte hotărârea raţională: ,,calea corăbiilor călătoare de balerci cu rom auriu/ pe ţărmuri de departe adesea eşuate din a noastră sfială/ Abordaţi în bernă pavilioanele!/ Stop maşinile! Stop! Ori sus toate pânzele oricum/ nu mai ştiu…” (Telex II).

Dar foarte aproape de însinguraticul Jenică Drăgan, dăm peste epicurianul plin de „nerv, delicateţe şi savoare”, căci, mărturiseşte poetul, „îmi plac“: „lucrurile tale împrăştiate alandala prin camera închiriată cu ora…/ foşnetul de grădină al trupurilor noastre/ înlănţuite de patimă…” (Îmi place), neuitând nici de poemul Discurs cu privire la sabie, în care îl lăsăm, din nou, pe autor să-şi mărturisească plăcerile: ,,fetişcane deocheate de soare şi nevestele vecinilor/ de-a valma cu starurile porno din reviste colorate/ pe toate trecându-le febril prin patul paharului gol/ Suportând aerul fraudat al bodegii de cartier sărac/ – regat ornat cu cascadele alcoolurilor viu pastelate –/ mă simt revendicat ca o coroană din aur de istoria/ prin care atâtea dinastii de beţivani se sting de sete”/, sau, mai simplu şi mai plastic spus: ,,ascultăm bărbăteasca trecere a vinului prin cupe către/ locul unde se plămădeşte din miresme de măr eternul/ iar prin lupanare de cristal berea-i dă spaimei păsuirea/ E-o moarte rară paradisiacă matinala-mi beţie cu votcă/ vana vânătoare de femei petrecătoare spre rosturile lor/ pe dinaintea goală a paharului cu elitre purpurii cum/ aerul oraşului capătă-n dar rugina sabiei lovite de şold”. Rezumând, în orice situaţie ar fi, poetul se simte un ,,luptător”, aproape că nemaicontând rezultatul luptei, deoarece: ,,Născut în Berbec ocrotit de femeile cu/ părul lung eu mi-am sfârşit/ în această toamnă a sângelui viaţa/ Rânduite-n soborul trădărilor voastre/ faptele nu schimbă echilibrul balanţei/ Eterna nefiinţă care mă aşteaptă este la fel/ de nedreaptă precum viaţa furată de grăbitul/ nisip al clepsidrei” (Epitaf). Exprimarea simplă, directă, frazarea atentă, chiar repetarea intenţionată a unei idei, fac din poezia lui Jenică Drăgan un ,,regal al existenţei”, atât cât este, motiv pentru care ne asociem părerii lui Vasilian Doboş, care, pe ultima copertă a cărţii, observa: „...Între timp şi spaţiu aşază o virgulă alhimică, între gravitaţie şi zbor, între iubire şi moarte. Şi încă o virgulă, lângă lupanare, ca semn al visului sfârşit”. Cu alte cuvinte, evadarea din real, atingerea nemuririi, rămân o iluzie pentru că ,„ambra, ambrozia, cucuta socratică”, adică uneltele trebuincioase pentru acest salt, se dovedesc neptincioase, burgul rămâne unul de ceaţă, ,,când nimeni nu ne mai ascultă”, mai mult chiar, în acest burg nu se mai aude ,,larmă de spade şi lănci lovite” (Burgul de ceaţă).