Conceptul de spontaneitate în metafizica blagiană

Trebuie subliniat faptul că Blaga este unul dintre cei mai mari metafizicieni ai culturii noastre, şi cred că nu risc nimic afirmând că el este chiar singurul mare metafizician al nostru; un metafizician care prin amploarea şi profunzimea operei sale „debordează“ prin includere spiritul autohton, instituindu-se ca unul dintre marii metafizicieni ai Europei. Nici înainte de Blaga, nici după, România nu a mai cunoscut un metafizician cu o  gândire ce transcende de departe cunoaşterea de natură logică. „Misterul metafizic“ conduce gândirea către un „teritoriu“ în care logicul este suspendat, iar obiectul intră în criză. Cunoaşterea luciferică are darul de a  deschide un mister“. A deschide un mister în concepţia lui Blaga poate însemna a „declanşa“ un mister potenţându-l apoi la infinit. După părerea  mea, darul intelectului uman de  a se insera în sfera misterului, dincolo de  cunoaşterea logică, stă la baza construcţiei metafizice blagiene. Eonul dogmatic este domeniul în care „lipsa de sens plin de alt sens, cu care nu putem avea nici un contact mintal1 , ne conduce către mister şi potenţarea  infinită a acestuia. „Spiritul omenesc, susţine Blaga, pus în faţa misterului metafizic, a crezut la un moment dat că ar fi îndreptăţit să-l formuleze fără de a-l înţelege. Îndrăzneala depăşeşte orice altă îndrăzneală a gândirii omeneşti“2 În această sferă a spiritului se înscrie şi metafizica lui Blaga  pentru că el afirmă expres că „numai metafizica dogmatică a îndrăznit să propună în dezacord cu funcţiile logice ale intelectului“3 .

De la Plotin şi adepţii săi încoace n-am mai cunoscut un alt filosof care să vizeze cu atâta ardoare depăşirea planului logic al cunoaşterii şi suprimarea, în felul acesta, a spaţio-temporalităţii. Misterul scapă controlului raţional pentru că la Blaga nu este vorba despre iraţionalul care  prin cunoaştere devine raţional, ci de acea sferă spirituală care nu se lasă raţionalizată şi care în loc să fie lămurită logic ea sporeşte prin mister. Blaga observă cu admiraţie şi, ca urmare, acceptând, că „felul de a formula al  Părinţilor, darul cu care au ştiut să dea relief misterului fără a-l raţionaliza, renunţarea fără regret la logică după istovirea tuturor posibilităţilor ei, smulgerea conceptelor din angrenajul lor logic, şi înzestrarea lor cu alte virtuţi, sunt atâtea fapte ale spiritualităţii patristice, în stare să mai  impresioneze şi astăzi“4 .

Este evident că întreaga operă blagiană încearcă să depăşească logicul, raportarea (relaţionarea) pentru a fundamenta o metafizică în stil propriu. Este cunoscut faptul că logicului îi este caracteristică raportarea şi, ca urmare, discursivitatea adică înscrierea în spaţio-temporal. Kant a fost cel care ne-a arătat că logicul este dominat de spaţio-temporal şi, datorită acestui fapt, el nu depăşeşte fenomenalitatea. Domeniul inteligibilităţii pure nu este accesibil cunoaşterii logice. Logicul fiind, în opinia lui Kant, limită pentru fiinţa umană, se impune ca ontologia să fie înlocuită de logică. Blaga  priveşte dincolo de spaţio-temporal, dar admite că nu e vorba de cunoaşterea  logică, ci de minus cunoaştere, care, de fapt nu este o cunoaştere, ci licenţa intelectului ecstatic de a deschide şi potenţa misterul. Aici îşi găseşte „teritoriul“ metafizica blagiană. Blaga nu renunţă la ontologie, dar o transferă într-un domeniu al misterului potenţat.

Ajunşi în acest punct central al metafizicii blagiene, trebuie să lămurim câteva probleme. Nu cumva renunţarea la logic echivalează cu „debordarea“ cunoaşterii în ge­neral? Pentru că minus-cunoaşterea nu este  cunoaştere deoarece în loc să lămurească raţional acel ceva ce depăşeşte spaţio-temporalul, îl potenţează ca mister, adică nu-l cunoaşte. Dar, cu toate acestea, misterul este gândit. Tocmai aici este secretul: gândim misterul oricât de amplu ar fi acesta, fără însă a-l cunoaşte. Dacă cunoaşterea aparţine logicului şi deci instituie raportarea, gândirea transcende raportarea şi se instituie ea însăşi ca mister deschis şi potenţat la infinit. Prin gândire  misterul este în egală măsură atât în noi cât şi în afara noastră. Cu alte  cuvinte, gândirea scapă raţionalităţii, fiind astfel eliberată de spaţio-temporalitate. Gândirea aparţine deci metafizicii şi ea se instituie ca intuiţie intelectuală. În metafizică, omul nu cunoaşte, ci problematizează, adică gândeşte. „În filozofie“ spiritul călăuzit în problemele ce şi le pune numai de idei de ultimă abstracţiune, şi operând deci într-o zare în mare grad indeterminată, îşi păstrează o extraordinară «spontaneitate» în ceea ce priveşte soluţionarea problemelor“5 . Spre deosebire de filosof „omul de ştiinţă este îngrădit de o zare determinată“6 , zice Blaga. „Libertatea de mişcare a spiritului, continuă să susţină filosoful, apare în soluţiile ştiinţei mult mai limitată de linii date dinainte decât în soluţiile filosofiei“7 .

Descoperim în aceste citate pe care le-am reţinut din Trilogia cunoaşterii câţiva termeni care dau socoteală, în opinia noastră, de fundamentele metafizicii blagiene. Este vorba de conceptul de spontaneitate, de cel de indeterminare şi de cel de libertate. Filosofia în sensul său metafizic nu se poate constitui fără a uza de aceşti termeni care, dacă suntem atenţi, sunt termeni echivalenţi. Aş putea spune, şi acest lucru l-a gândit Blaga, că toţi cei trei termeni nu sunt termeni de cunoaştere ci de gândire, adică, aşa cum zice Blaga, de minus-cunoaştere. Aceşti termeni nu sunt altceva decât „modalităţi de a «problematiza»8 . În filosofie se gândeşte, însă nu se cunoaşte în sensul logic al termenului. „Gândirea filosofică (să reţinem că Blaga foloseşte termenul de gândire când e vorba de filozofie şi nu pe cel de cunoaştere), susţine filosoful, a cărei încoronare o bănuim în creaţiile metafizice, se vede ascunsă, din când în când, iarăşi şi iarăşi, în condiţia dea se întemeia din nou. Desfăşurarea reluată, reluată de la capăt, ţine probabil de natura ei. Această autoîntemeiere, intermitentă, se încearcă prin aceea că gândirea filosofică caută să se situeze în condiţii  optime pentru realizarea ţintei sale, a ţintei sale care rămâne revelarea  misterului existenţei în totalitatea sa“9 .

Regăsim în acest text încă un termen care pune în evidenţă gândirea şi nu cunoaşterea, şi anume pe acela de autoîntemeiere. Când vorbim de autoîntemeiere în filozofie, nu vorbim despre altceva decât despre libertate,  spontaneitate şi indeterminare ca termeni echivalenţi  şi regăsiţi într-o gândire ce debordează logic-categorialul. Toţi aceşti termeni conduc către  conceptul blagian de criză a obiectului. Cu alte cuvinte, filosofia nu se poate  întemeia decât ca gândire liberă, instituită spontan şi care vizează un domeniu indeterminat, domeniu în care obiectul intră în criză. Aceasta nu  mai este cunoaştere logică, ci problematizare, ceea ce, altfel spus, înseamnă minus-cunoaştere, adică potenţarea misterului. Deducem că pentru a-l surprinde pe Blaga în calitatea sa de metafizician, trebuie să fim atenţi la termenii folosiţi de acesta pentru că ei sunt încărcaţi de probleme metafizice la care filosoful nu ajunge decât în mod spontan, adică prin libertatea de gândire neîngrădită de un obiect dat în prealabil şi oglindit în conştiinţă. Dacă avem în vedere conceptul de spontaneitate ca pe un concept metafizic, urmează că este justificată problematizarea metafizică în filozofie. În conceptul de spontaneitate, metafizica se întâlneşte cu poezia, ambele ca  modalităţi autentice ale gândirii libere neîngrădite de obiect. În libertatea de  gândire, ce debordează logicul, Blaga se autoîntemeiază metafizic, adică se  eliberează. De aceea, el susţine că „orice filosof se simte dator faţă de  propria sa conştiinţă, să-şi ia singur în stăpânire imperiul, adică să-l reîntemeieze10 . Dar acest lucru înseamnă că filosoful se eliberează de domeniul cauzalităţii naturale pentru a întemeia un imperiu al libertăţii. Acest imperiu al gândirii libere nu cere nici o justificare. Nu acelaşi lucru se poate spune de cunoaşterea ştiinţifică în care „omul de ştiinţă e îngrădit, zice Blaga, de o zare determinată…“11 

Imperiul gândirii libere, pus în evidenţă de Blaga prin termenul de minus-cunoaştere, aparţine iraţionalului, un iraţional neconvertibil în raţional şi care nu se regăseşte decât la nivelul intelectului ecstatic. În acest sens, Blaga afirmă expres că „în cadrul minus-cunoaşterii o sinteză de termeni antinomici e astfel constituită că nu e nici inteligibilă, nici nu poate  fi cuprinsă cu intuiţia, ea îşi poate avea justificarea numai ca expresie a unui  mister“12 . Şi, Blaga adaugă faptul că „sinteza rămâne totuşi formulabilă“13 . Simplificând şi continuând gândul lui Blaga se poate spune că atunci când gândim (când ceva este numai formulabil) nu cunoaştem, iar când cunoaştem nu mai gândim. Gândirea cu cunoaşterea nu sunt convertibile, pentru că gândirea în calitatea sa de minus-cunoaştere, este postulată „dincolo de înţelegere şi concretizare“. „Minus-cunoaşterea presupune  suspendarea logosului“ – zice Blaga. Observăm totuşi în textul blagian o anumită teamă de a părăsi cu totul cunoaşterea logică de teamă parcă de a pierde orice certitudine, pentru că Blaga atunci când vorbeşte de suspendarea logosului afirmă pe un ton categoric  „dar să ne înţelegem. Suspendarea logosului, prin actele minus-cunoaşterii, nu înseamnă anularea  definitivă a logicii umane“. În această oscilare nu simţim oare teama lui Blaga de o libertate a fiinţei umane în sens absolut? S-ar putea ca el să fie consecvent cu el însuşi pentru că o libertate în sens absolut ar anula cenzura transcedentală. Cu toată această oscilare, Blaga pune în termeni viguroşi problema libertăţii, aşa cum am arătat mai sus, o libertate care transcende sfera raţionalului şi care pune în evidenţă puterea iraţionalului. Intelectul enstatic încorsetează spiritul uman în sfera logosului, în  sfera „unui orizont determinat“, cum zice Blaga, şi deci limitat. Depăşirea logosului, a orizontului determinat se face prin intelectul ecstatic caracterizat prin spontaneitate ce vizează un orizont indeterminat şi, ca urmare, infinit potenţat.

Afirmaţiile noastre de mai sus pot intra în contradicţie cu cele ale lui Noica pentru că, susţinem noi, filosofia departe de a se aşeza confortabil într-o zonă a raţionalului, ea „problematizează“ ceea ce înseamnă că ea caută mereu indeterminatul, adică existenţa în general, cea care nu poate fi surprinsă prin concepte. Se cunoaşte că tentativa de a depăşi logic-discursivul a existat atât în filosofia greacă, cât şi în mistica orientală. Îl putem lua ca exemplu pe Aristotel care în Analitica secundă, pune mai  presus de ştiinţă, adică de logic-discursiv, intelectul intuitiv care întemeiază ştiinţa, dar nu-i aparţine acesteia. „Dacă în afară de ştiinţă, afirmă Aristotel, nu posedăm nici o altă facultate de a cunoaşte adevărul, intelectul intuitiv trebuie să fie principiul ştiinţei“14 . În Despre suflet, Aristotel susţine că „noi nu avem memorie cu intelectul activ“15  şi el este „separat neafectabil şi neamestecat“16 . Ca urmare, intelctul activ nu e cunoaştere pentru că „el este numai ce în realitate este“17 , el este deci fiinţa şi este necunoscutul din noi. Poate exista un mister mai mare ca acesta? Acest caracter îl are şi intelectul ecstatic la Blaga care apare şi se ascunde prin intermediul spontaneităţii care nu aparţine raţionalului. Măreţia operei lui Blaga rezidă în faptul că ea sondează în adânc, dincolo de suprafaţa plat-raţională a filosofiei obişnuite. În acest sens el poate fi considerat un deschizător de drum în gândirea filosofică românească.

Când vorbeşte de categorii, Blaga subliniază adeseori faptul că acestea înglobează prin debordare conţinutul material-concret „nu ne îndreptăţeşte, cum de atâtea ori diverşi filosofi s-au grăbit să creadă, la nici o teză sigură cu privire la modul lor de a se produce“18 . Ce vrea să susţină Blaga în aceste afirmaţii? Credem că el vrea să spună că în filosofia sa este vorba de cunoaşterea în sine şi nu de relaţia acesteia cu adevărul, sau cu fiinţa. A merge la modul de producere al categoriilor înseamnă a suspenda subiectivitatea pentru a întâlni fiinţa. Trilogia cunoaşterii nu-şi propune acest lucru. Totuşi, Blaga pune problema care are o importanţă majoră pentru că ea ne arată că filosoful nostru gândeşte mai mult decât spune. „Cu chestiunea spontaneităţii atingem o zonă foarte misterioasă“19 , afirmă Blaga şi adaugă: „în privinţa aceasta ar fi foarte multe de spus“20 . El afirmă că „în treacăt“ totuşi abordează şi această problemă. Cu toate că este în treacăt spusă, problema spontaneităţii este fundamentală în înţelegerea metafizicii blagiene. Fragmentul pe care îl vom reţine din Trilogia cunoaşterii este edificator în acest sens. „Suntem dispuşi să admitem, afirmă Blaga, ca substrat al conceptelor categoriale, o viguroasă «spontaneitate» a spiritului omenesc; în acelaşi timp am voi, însă, să subliniem că această împrejurare nu ne sileşte imperios să atribuim conceptelor categoriale şi atributul «subiectivităţii». N-am înţeles niciodată, oricât ne-am fi silit, de ce «spontaneitatea» trebuie neapărat să fie «subiectivă». N-ar putea să existe şi o spontaneitate în stare de a cuceri obiectivul?“21 

Textul este fundamental. Dacă îl vom analiza cu atenţie vom observa că Blaga se situează aici în plină metafizică pentru că, aşa cum a făcut şi Aristotel cu intelectul activ, Blaga înlătură raportarea atunci când vorbeşte de spontaneitatea gândirii pentru că în spontaneitate este înlăturată subiectivitatea implicit este abandonată raportarea, situaţie în care spontaneitatea se bucură de obiectivitate. Într-o astfel de perspectivă, gândirea e ceea ce este în absoluta sa nedeterminare. În sens metafizic obiectivitatea este fiinţa şi atunci gândirea este în nemijlocire cu aceasta. Nu mai există subiectivitate aici pentru că gândirea surprinde fiinţa numai în măsura în care survine în gândire, ceea ce înseamnă că surprinderea este în sine survenire şi, invers, survenirea este în sine surprindere. Cei doi termeni sunt indisociabili metafizic.

Ne-am folosit aici de cele două cuvinte pentru că ele ne conduc la termenul de spontaneitate folosit de Blaga în textul expus mai sus. Astfel, surprinderea, etimologic desemnează descoperirea spontană, dintr-o dată, iar survenirea desemnează ceea ce se petrece inopinat, spontan. Ambele cuvinte desemnează deci spontaneitatea, astfel că pentru a le evidenţia identitatea vom folosi cratima. Dacă analizăm termenul spontan, vom observa că el ne   trimite la cuvântul latin sponte care desemnează ceea ce este prin sine însuşi, nesilit, adică liber.

Pornind de la aceste etimologii se poate spune că fiinţa se lasă să se vadă (survine) şi este văzută (surprindere) printr-un act liber de gândire, fără ca prin acest act să fie şi cunoscută. Identitatea dintre surprindere şi survenire lasă fiinţa să se vadă printr-un act liber de constrângerile impuse de cunoaşterea mediată ce aparţine subiectivităţii, ceea ce înseamnă că surprinderea-survenirea, cu alte cuvinte, spontaneitatea nu este  altceva decât nemijlocit-nedeterminarea fiinţei, adică libertatea.

Nu am făcut altceva aici, decât să continuăm gândul lui Blaga în textul expus. El nu a dezvoltat acest gând, dar suntem siguri că dacă l-ar fi  continuat el ar fi ajuns la aceleaşi concluzii. Dacă punem cap la cap afirmaţiile dispersate din Trilogia cunoaşterii, vom descoperi că intenţia lui Blaga este aceea de a depăşi cunoaşterea logică. Adâncind această intenţie el va susţine că filosofia este singura care permite libertatea de mişcare a gândirii într-un „teritoriu“ al indeterminării, iar această libertate se manifestă ca spontaneitate, adică ca surprindere-survenire a fiinţei în general. Iar toate acestea ţin de minus-cunoaştere, ceea ce noi am interpreta ca fiind gândirea dincolo de cunoaşterea logică. Dacă mai adăugăm şi faptul că toate acestea nu se petrec în planul raţionalităţii, rezultă că filosofia lui Blaga este  metafizică în cel mai înalt grad şi că metafizicul este acea zonă în care logic-raţionalul nu mai are acces.

Luând în considerare toate aceste afirmaţii se poate spune că Blaga se înscrie pe linia metafizică pe care au urmat-o înaintea sa gânditori ca Parmenide, Platon, Aristotel, Hegel. Toţi aceşti gânditori au avut tendinţa de a depăşi logicul (cel dominat de raportare) şi a se aşeza în metafizica nemijlocit-nedeterminării fiinţei.

O singură problemă urmează să mai analizăm. O vom formula sub formă de întrebare: care este relaţia în acest caz dintre Marele Anonim şi gândire? Mai există aici o relaţie sau este vorba de trăirea nemijlocită a absolutului? Părerea noastră este aceea că omul nu are acces la Marele Anonim prin cunoaştere, în schimb îl poate gândi. Cu alte cuvinte, Marele Anonim poate fi gândit, dar nu şi cunoscut. Blaga însuşi l-a gândit, astfel că filosofia sa este opţiunea pentru gândirea liberă, cea care-l pune pe om în situaţia de a gândi nesilit fiinţa. Într-o astfel de gândire lucrurile intră într-un firesc al lor de-a dreptul dezarmant pentru cunoaşterea logică. Accesul la acest firesc este ţelul filosofiei blagiene.

 1 Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, în Opere 8, Editura Minerva,  Bucureşti, 1983, p. 224.

 2 Ibidem.

 3 Ibidem.

 4 Ibidem, p.225.

 5 Ibidem, p. 107.

 6 Ibidem.

 7 Ibidem.

 8 Ibidem.

 9 Ibidem.

 10 Ibidem, p. 108.

 11 Ibidem, p. 107.

 12 Ibidem, p. 392.

 13 Ibidem.

 14 Aristotel, Analitica secundă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998, p. 235.

 15 Aristotel, Despre suflet, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 93.

 16 Ibidem.

 17 Ibidem.

 18 L. Blaga, op.cit, p. 310.

 19 Ibidem.

 20 Ibidem.

 21 Ibidem.