Bărbat chipeş cu fruntea amplă, „de poet”, cu părul asortat (lung, dat pe spate), îmbină imaginea de „visător” cu una a ambiţiei care se divulgă printr-o rigiditate disipată în întreaga-i făptură, vizibilă mai cu seamă într-o contracţie cvasipermanentă a maxilarelor. Pictor nelipsit de un grad de talent, a dorit – se vede de la o poştă – să fie mai mult decît a izbutit. Afişează o figură de aristocrat în dizgraţie. Demonia sa e multiplă, constînd din factori de creaţie dar şi abisali, sociali dar şi de factura virilităţii. Nevoit a se fixa într-o urbe mic-provincială, cu cîteva decenii în urmă, a trebuit să ducă o luptă cu sine, aprigă, nevoind a ceda teren, dar repliindu-se pas cu pas. Pe de-o parte eul încărcat de năzuinţa vie a afirmării, pe de alta acelaşi eu obligat, treptat, la retragere. Adică la o adaptare la împrejurările decepţionante, la resemnare, dar fără un patetism vizibil, cu o discreţie cultivată insistent, echivalentă cu un fel de regenerare secundă. Cu o nouă fiinţă de fapt, aşa cum dintr-o păpuşă matrioşka extragi o variantă a ei mai mică şi din aceasta, altele tot mai mici. Această nouă fiinţă o copiază pe cea dintîi la altă scară, neuitînd a-i prelua impulsurile, a-i recicla idealurile, „văzînd şi făcînd” pentru a păstra ceva din ele măcar în miniatură. Astfel tipul şi-a compus o mască gravă, aferată, cu următoarea nuanţă: „sînt conştiincios, sînt binevoitor, mă implic în treburile ce-mi revin dar condescind, fac mereu concesii cel puţin parţial, rezervîndu-mă în fond altei zone în care nădăjduiesc să mă reîntorc cîndva”. Comportarea sa curentă e o succesiune de contracţii şi destinderi. Contracţiile îl reduc la sine, destinderile îl pun în relaţie cu oamenii din preajmă (în ochii săi, mediocri, neatractivi cu toţii). Ultima postură poate avansa pînă la politeţuri caligrafice, la surîsuri chinezeşti (e pesemne un pariu cu sine al unei virtuozităţi simulante), dar e urmată fără greş de o nouă contracţie. Asemenea unei pisici care mănîncă iarbă dezgustătoare pentru a-şi curăţa stomacul pe care apoi o vomită, personajul în cauză face concesii ambianţei vulgare, eliminîndu-le psihic îndată ce revine la faciesul său imperturbabil, trufaş. Mereu trufaş.Cît de departe ar putea merge cu compromisurile? Nu-mi dau seama, dar cred că din punctul său de vedere cel mai grav compromis e comerţul cu inferiorii ce-l înconjoară, „inferiori” sub toate raporturile (inclusiv sub cel fizic). Nu e un oportunist în înţelesul obişnuit. E suficient de orgolios pentru a nu (mai) urmări cariera, devalorizînd-o în conştiinţa sa lăuntrică, odată ce nu i-a fost cu putinţă a atinge cota dorită de ascensiune. Fazele intermediare nu-l mai interesează. Dacă apogeul i-a fost refuzat, nu ezită a le sacrifica. A ajuns acum în pragul senectuţii. Deloc sentimental, umblă ţeapăn, cu ecusonul funcţiei oficiale atît de modeste în consideraţia lui de sine încît nu merită a fi luată în seamă. Şi totuşi! Mîhnirea îi e seacă, decepţia searbădă, sub un aer de insomniac care ar fi ispitit să se culce, deşi ştie că nu va avea parte de somn.

*

Timiditatea: o stare care dă prioritate răului: vei face oricum impresie proastă, vei greşi chiar dacă nu vei greşi, nu e cazul să-ţi faci speranţe etc.

*

Cu timpul, marile dureri se proiectează în adînc. Adîncul devine depărtare.

*

Tinereţea e aşteptare. Uneori această aşteptare durează toată viaţa.

*

Frecvent, lenea nu e total pasivă, ci curioasă, iscoditoare, precum o compensaţie.

*

„Este atît de imposibil să ne dispensăm de critică, încît pretenţia de-a o elimina se preschimbă adesea în aceea de-a o permite numai poeţilor, consideraţi singurii judecători competenţi în materie, sub motiv că ei sînt aceia care creează poezia; pretenţie ce ar avea de partea ei (deşi cei care o formulează nu ştiu acest lucru), doctrina gnoseologică profundă şi adevărată conform căreia putem cunoaşte numai ceea ce facem (verum et factum reciprocantur)” (Benedetto Croce).

*

Neîmplinirile, în efemer, rănile lor, în absolut.

*

Istoria nu e ceea ce a fost, ci ceea ce devine. Trecutul capătă forme noi, imprevizibile, nu o dată palpitante, care concurează senzaţia viitorului. Între trecut şi viitor nu se află o succesiune, ci o competiţie.

*

Limita căinţei? Ruşinea faptului că te ruşinezi, ruşinea ruşinii ruşinii ş.a.m.d.