Scrie în aşa fel încît textul tău să aibă mereu amarul sesizant al unor cuvinte de despărţire.

*

Gama aparent minoră în care îţi treci cotidian sentimentele majore, repere ale vieţii sufletului. Dar numai astfel poţi supravieţui.

*

Întregul care se dezvoltă treptat din detalii e mai revelator decît un întreg de-a gata. Deoarece intervine creşterea, fenomen sincopat, plin de surprize şi de riscuri, nu în ultimul rînd de visuri.

*

„A scrie înseamnă a te dezinteresa. E o anumită renunţare în artă” (Camus).

*

A cîrpi visul cu alte visuri, cum o haină zdrenţuită cu petice.

*

În Parc, doi tineri (muncitori?) către un bătrîn vlăguit, care curăţă gazonul de frunzele uscate: „Încă n-ai murit?”. Răspuns: „Mai spre vreme!”.

*

Dorinţa copilului de-a se juca de-a v-aţi ascunselea mimează cu inocenţă un reflex al instinctului de apărare. Ancestrala reacţie împotriva primejdiei. Apar apoi alte manifestări mai sofisticate ale unui atare filon psihic, delicios încifrate în „distracţie” (jocurile de noroc, rebusul, şaradele etc.) sau în comportament (politeţea care implică şi o salutară disimulare). Dar dificultăţile artei, mai cu seamă ale celei moderne, n-au ele oare nici o relaţie cu tendinţa fiinţei de-a se ascunde? De la ermetism la suprarealism am putea urmări scara evoluţiei spectaculare pe care a înregistrat-o primara noastră teamă în faţa primejdiei. Teroarea virtuală a dus, iată, la efecte creatoare. Mutaţia strategiilor biologice în strategii ale esteticului.

*

„Dispreţ desăvîrşit pentru părerea mulţimii şi milă adîncă pentru soarta ei – iată semnul înţelepciunii” (I. L. Caragiale).

*

A. E., dezlănţuit: „Credeam pînă deunăzi că a îmbătrîni înseamnă a cîştiga un spor al adaptării la lume. Îmi dau seama însă că e vorba de o dezadaptare. Emotivitatea, sensibilitatea, exigenţele organice ale fiinţei sporesc, stimulînd stările critice în raport cu ambianţa. Comportamentul faţă de mine însumi e, în consecinţă, schimbat. Mă dezorientez lesne, ca şi cum aş intra într-o odaie întunecoasă sau, dimpotrivă, într-una cu o lumină orbitoare. E încă o revoltă împotriva lumii, dar nu una romantică precum în juneţe, ci avînd miza minimă a unei sărmane supravieţuiri terorizate. «Vîrsta a treia» scoate la iveală cu necruţare contradicţiile fiinţei, aidoma unor pietre de la fundul unei ape care seacă. Agape, filia, erosul nu converg, ci ajung a se confrunta, în idealităţile lor, mai dur decît oricînd. Un război intern despre care îţi voi da seama cu alt prilej. Pacificarea senectuţii, adesea elogiată, mă tem că nu e decît o iluzie între altele”.

*

A te plictisi, id est a scăpa de orice determinare. Dar nu şi a cîştiga libertatea propriu-zisă, întrucît ai de-a face cu vidul său anost, apăsător.

*

Există tristeţi mute şi tristeţi surdo-mute.

*

O inteligenţă care-şi dibuia limitele proprii înainte de a dibui limitele altora. O puritate sceptică bătînd spre un umor amar. Un nesaţiu al vieţii prea puternic pentru ca aceasta să nu devină vulnerabilă. Astfel l-aş putea caracteriza pe marele prieten al adolescenţei mele, colegul de clasă Cornel Rocsin, mort, vai, la 18 ani. În lumea ternă a anilor ‘50, a reprezentat pentru mine o mare bucurie să-l am alături. Într-o dimineaţă din toamna 1954, cînd devenisem student al Şcolii de literatură, ne-am întîlnit, în holul de la etaj al Şcolii, trei tineri de 18 ani: Nicolae Labiş, Cornel Rocsin şi subsemnatul. Cine ar fi putut bănui că peste doi ani doi dintre noi vor dispărea? Îndreptîndu-mă în răstimpuri spre mormîntul alor mei, de la cimitirul Rulikovski din Oradea, care nădăjduiesc să fie şi al meu, trec şi pe lîngă mormîntul bunului, neuitatului Cornel Rocsin. În 2015, se împlinesc şase decenii de cînd ne-a părăsit. Las o amintire încă fierbinte pe locul său de veci, atît de neverosimil prematur.

*

„Fiecare este pentru sine fiinţa cea mai îndepărtată” (Nietzsche).

*

Greu de stabilit cu percepţia noastră imaginativă infinitul. Mai curînd ni-l putem reprezenta de la un punct dat înainte decît înapoi. Poate şi pentru faptul că acest infinit retrospectiv ar anula miraculoasele momente întemeietoare care sînt mitologiile personale de care avem reflexă nevoie.

*

Numai prin tine însuţi poate veni Dumnezeu, adeverindu-te dacă eşti vrednic.

*

Iubind unicităţile, îl iubeşti pe Dumnezeu.

*

Am în faţă o voluminoasă revistă, cu aspectul unei hale uriaşe, umplute însă nu cu altceva decît cu mărfurile unui butic de mărunţişuri. Şi-mi dau seama cu strîngere de inimă că într-o atare situaţie se află mai multe din revistele noastre literare de azi…

*

De multe ori s-a întîmplat să regreţi încrederea pe care, spontan, ai avut-o în semenii tăi. O explicaţie: ca să nu-ţi falsifici în acele momente fiinţa totuşi ospitalieră, ai preferat s-o expui riscului (mare) al decepţiei.