Delicateţea potlogăriei, lucrătura fină a laşităţii, catifelarea perfidiei. Lipsa de caracter a lui X e construită cu arta unui ebenist.

*

O apreciere a lui Diogene din Sinope, raportată de Diogene Laertios, asupra demagogilor care ar fi nişte „servitori ai mulţimii”.

*

Codoşii posibilului care-ţi pretind imposibilul.

*

S-a înserat. Coboară din înalt palorile unor palori de altcîndva. Ziua se filtrează lent prin cuvintele pe care nu le-ai putut scrie, pe care nu le-ai putut rosti pe durata ei.

*

„Totul trebuie revizuit, reluat, reeducat în mine. Cel mai greu mi-e să lupt împotriva curiozităţii simţurilor. Mai atrăgătoare decît paharul de absint pentru un beţiv mi se par anumite chipuri întrezărite întîmplător… pentru care aş lăsa totul baltă, numai să le urmez… Ce spun eu? Simt o înclinaţie atît de arzătoare, un imbold atît de perfid, atît de ascuns, o deprindere atît de înrădăcinată, încît de multe ori mă îndoiesc că mă pot elibera de ea fără ajutor din afară. «Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare, cînd se tulbură apa» (Ioan, 5,7)” (André Gide).

*

„Personalitatea lui Gide este un soi de amestec între botanistul Jean-Jacques Rousseau şi Grimm la Doamna d’Epinay. Îmi amintea de acea nesfîrşită hăituire a vînatului îngrozit. Ascundea în sine atît frica prăzii, cît şi priceperea vînătorului. Haita şi prada erau îmbinate în caracterul său. Urmaşul lui Jean-Jacques era ca luna lui Freud la răsărit. Lui Gide nu îi era străin acest fel de exhibiţionism. Însă cînd treceai pe lîngă el, te întîlneai cu surîsul lui Voltaire” (Jean Cocteau).

*

Oare generozitatea noastră faţă de faptele rele ţine de partea noastră bună sau de cea rea?

*

Încrederea în altul e deja o formă a încrederii în tine însuţi (în capacitatea ta de a alege).

*

Cea mai preţioasă hrană a artificiului e naturalul.

*

„A regreta experienţele pe care le-ai cunoscut înseamnă a-ţi opri propria dezvoltare” (Oscar Wilde).

*

„În Călăraşi, pe drumul spre bacul de la Ostrov, printre maşini de Salvare ajunse fiare vechi şi alte rămăşiţe ruginite ale unei foste lumi industriale se înalţă, falnic şi suav, motelul «Poem»” (Dilema veche, 2015).

*

Melodrama ia naştere din timiditatea omului de rînd în faţa marilor pasiuni, a sfîşierilor, a durerii, aşa cum un copil vorbeşte cu voce tare ori strigă dacă a rămas singur în întuneric.

*

A. E.: „Circulă o vorbă: se teme şi de umbra sa. Ei bine, X e atît de prudent încît se ascunde în propria-i umbră. I se pare primejdios nu doar să iasă la lumină, dar şi să se adăpostească în umbra mai amplă a unui confrate, care – mai ştii? – ar putea cădea în dizgraţie.

*

20 februarie 2015. O nouă întîlnire matinală cu Moş Chefe. Aceleaşi veşminte iarna-vara, acelaşi băţ în vîrf cu o traistă pe umărul strîmbat de astă povară. Meditează: „Dacă te plimbi cu cîinele, eşti boier. Dar boierii-s zgîrciţi, nu dau bani la săraci. Ştii de ce? Ca aceştia să nu mai facă prunci, să nu fie mai mulţi şi să ceară toţi bani. Păcătoşii!”.

*

A. E.: „Ce zici, înţelepţii sunt şi oameni de spirit?”. Păi depinde! „Depinde sau nu, spiritelor profunde nu le arde să se orneze cu giumbuşlucuri verbale. Pe bună dreptate zicea Maiorescu: «Omul inteligent găseşte aproape totul ridicol, omul înţelept, aproape nimic»”. Totuşi, omul fiind o fiinţă plurivalentă, stratificată, nu ar fi cu putinţă ca un individ pe care-l numeşti profund să aibă şi un asemenea hobby? O deprindere care nu cred că ar impieta asupra eminenţei sale. „Ei, hai să nu mai lungim discuţia!”.

*

Comicul: starea de ficţiune a negaţiei, arta aneantizării. De unde impenitenţa formulelor sale, de-atîtea ori plutind deasupra moralei.

*

Dorind a demonstra inteligenţa pisicii care ar fi superioară inteligenţei canine, Jerome K. Jerome descrie o scenă cu cei doi rivali. Un cîine, legat solid cu lanţul, latră de zor la o pisică, zmucindu-se din răsputeri pentru a ajunge la ea. Pisica, de la o oarecare distanţă, îl priveşte calmă şi, culmea, începe să se spele. Pe cînd cîinele nu-şi dă seama că nu-şi poate rupe lanţul, ea este perfect conştientă de acest fapt salvator. Q.e.d.

*

„Eşti artist cu preţul faptului că tot ceea ce profanii numesc formă, tu resimţi drept conţinut, drept lucrul însuşi. Astfel aparţii unei lumi inversate, căci de-acum conţinutul devine pentru tine ceva formal – inclusiv viaţa noastră” (Nietzsche).

*

O persoană care vorbeşte neîntrerupt zeci de minute, ore în şir, în stare a nu-şi întrerupe logoreea nici o clipă. E cu neputinţă ca, în chip civilizat, să-i dai o replică. Sau măcar, resignat, să-i întăreşti spusele cu o vorbă-două de amabilitate. E aidoma unei cetăţi inexpugnabile. Măcar atîta timp cît eşti pus în situaţia de-a o asculta.