Profesorul meu la filologia clujeană, Mircea Zaciu, m-a tratat din capul locului în aşa chip încît, neimpunîndu-mi nicio obligaţie specială de gratitudine, l-am urmărit în timp cu calmul unei distanţe obiectiv impuse. Era un om complex (s-ar putea oare spune şi complexat? Ion Pop scria „nemulţumit de sine”), cu mai multe straturi de manifestare. Capabil a spune una şi a scrie alta, poate nu chiar din pricina unei oneroase premeditări, ci a unei mobilităţi interioare, a unei nelămuriri cu propria-i făptură. O statură fizică modestă, dar corijată printr-o ţinută elegant-rigidă, de om expus tot timpul pe un podium, orgolios, avea capacitatea de a-şi reduce, paradoxal, maxima încordare a orgoliului la nuanţe de aparentă umilitate. Dotat moralmente pînă-n dinţi cu armele ambiţiei, risca a părea în unele clipe dezarmat, compasional, fragil. Curios la culme de spectacolul lumii (literare), căuta, poate, cultivînd înregistrarea meticulos frenetică a materiei acesteia, un sprijin în exterior. Arborînd un aer placid, abstras, pîndea viaţa cu o neslăbită încordare. Sub un rictus de gravitate, sub lentilele fumurii ale ochelarilor, ascundea nemărturisite pofte lumeşti. Îl stăpînea un egotism glacial, totuşi nesatisfăcut de sine, cu atît mai jenant cu cît vocaţia unui dascăl presupune o dispoziţie dăruitoare. Avea – s-o spun deschis – rezervele de venin ale unei reptile somptuoase care stă la soare, părelnic inofensivă sub fineţea pielii sale atracţios irizate. Era greu să-i prevezi răsucirile de la un moment la altul. Discursul impecabil articulat i se lumina şi i se umbrea alternativ precum un peisaj într-o zi cu nori fugari pe vastitatea celestă, mai sugestivă graţie jocului lor. „Bun” şi „rău” totodată, faimosul profesor se dorlota în jocul aparenţelor ce-i consolau eventual neîmplinirile creatoare atît de înalte încît echivalau, prin dureroasa lor altitudine, cu împlinirile înseşi. Palid, cu buzele strînse, ţeapăn şi lustruit aidoma unui mic Robespierre livresc, surescitat de himera absolutului… Ultima oară l-am văzut la Primăria Clujului, în spaţiul căreia, în prezenţa lui Gheorghe Funar şi a lui Traian Băsescu, a primit titlul de „Cetăţean de onoare” al metropolei, împreună cu Ion Brad şi Constantin Cubleşan. Ce context! La ieşirea din sala de festivităţi, cînd mi s-a adresat cu o întrebare convenţională, mi-am îngăduit a-i spune: „Mi-e teamă să stau de vorbă cu dumneavoastră, domnule profesor, pentru că nu ştiu ce veţi mai scrie despre mine în Jurnal”. A rămas fără replică, în eternitate…

*

„Înspăimîntătorul în ceea ce este pur şi simplu schematic” (Kafka).

*

Moment negru. Oare durerea care se lasă meticulos rînduită în cuvinte nu e o durere deja pervertită? Adevărata durere se recunoaşte prin faptul că şterge orice urmă de formalism.

*

Despre cea mai îngustă stradă din Praga, dacă nu şi din lume: „La intrarea şi la ieşirea sa au fost instalate semafoare. S-a luat această decizie fiindcă străduţa Vinarna Certovka are lăţimea de numai 49,7 de cm. Şi nu poate să încapă decît un singur om printre zidurile ce-o mărginesc. În timp ce o persoană o traversează, semaforul se face roşu. Alţi trecători sînt obligaţi să aştepte să se facă verde, deoarece nu pot să o parcurgă decît cîte unul!” (Click, 2015).

*

Mi-am dat seama şi eu că există necuvîntătoare (cîini, pisici, păsări de curte) care-şi arogă alura unei personalităţi. A unei, aşadar, unicităţi prin ruptura de standardul speciei. Au, nu o dată, o comportare îndrăzneaţă („mi se cuvine orice”), o independenţă constantă, cerînd atenţie, fac imprevizibile giumbuşlucuri şi dau dovadă de capricii. Li se poate admite oare o inteligenţă care se revarsă peste buza instinctului? Cred că da. În diferenţierea lor, manifestă o afectuoasă, nu o dată tulburătoare, apropiere faţă de „stăpîn”. N-ar putea fi vorba de embrionul mai tuturor trăsăturilor personalizatoare cu care şi-a garnisit condiţia homo sapiens?

*

Emoţia căutării proiectîndu-se asupra obiectului căutat, transformîndu-l radical, creîndu-l din nou dacă nu corespunde ţelului febricitant.

*

Neputinţa unei evadări nu mai reprezintă piedica de căpetenie. Aceasta a devenit lipsa dorinţei de-a mai evada. Blajina mortificare a unui nerv.

*

„Trîndăvia face ca orele să treacă încet şi anii repede. Activitatea grăbeşte orele şi încetineşte anii. Copilăria e cea mai deplină activitate pentru că e preocupată să descopere lumea şi să-i dea tot mai multe chipuri” (Cesare Pavese). Numai că orele copilăriei, dilatate cu o vigoare extraordinară, au şi ele o lentoare a lor care înseamnă o primă înfruntare a timpului.