Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








„Neîmplinirea te conserv㔠(2)

        de Gheorghe Grigurcu

Să recunoaştem cu francheţe. Oamenii înaintaţi în vîrstă, cei ce în ochii noştri împlinesc fără echivoc longevitatea, sunt prea adesea trataţi cu o mixtură de compasiune şi dispreţ. Factori puternic discordanţi. Dar aşa cum se întîmplă cînd se asociază atari factori, cel „rău” predomină, reducînd factorul „bun” la rolul de figurant. Vai de bătrînii, fie şi „sărbătoriţi” la aniversări, avînd slăbiciunea de-a lua cuvîntul în public, înconjuraţi de înduioşarea ironică, de benevolenţa glacială a celor „în putere!”. În loc de-a fi drapate cu discreţie, aşa cum s-ar cuveni, scăderile vîrstei sînt implacabil aduse în scenă (vezi edificatoarele imagini recente de pe micul ecran, înfăţişîndu-i pe cîţiva nonagenari într-o astfel de postură). Are loc un simulacru de meci pe arena biologică, între părţi scandalos de inegale, cu rezultatul dinainte ştiut.

*

„Luăm în stăpînire realitatea, ceea ce e totuna cu a măsura cîţi metri are lanţul care ne atîrnă de glezne. Şi atunci spunem: «Oare aceasta e viaţa? Atît şi nimic mai mult?»” (Ortega y Gasset).

*

Acele promisiuni demente care trec dincolo de ele însele, care se dizolvă într-o fericire fără trup, eterică. Din păcate doar în fracţiuni infime de timp, în secunde…

*

Transcendenţa: o supraformă.

*

Neîmplinirea te conservă. Îţi dă, de la un punct, simţămîntul unei vîrste fără vîrstă.

*

„Asaltarea problemelor fundamentale sperie micile spirite virtuoase, după cum absenţa întrebărilor ultime naşte dispreţul marilor neliniştiţi. Există însă, în artă, o zonă în care problemele fundamentale, chiar dacă nu se rezolvă, îşi pierd caracterul obsesiv, chinuitor. O zonă a obiectivării, aproape miraculoasă, unde constatarea existenţei, insuficientă trestiilor gînditoare ce sîntem, redevine un haos primordial din care se încheag㠖 potrivit voinţei artistului – magice lumi suficiente lor însele. Lumea obiectuală pe care o presupune arta onirică elimină limitele antagonice între fenomene, transmută valorile, adică include în calitate de obiect al artei şi centrul şi mahalaua şi curtea cu gherghine şi terasele marilor palate secondempire, priveşte cu un ochi egal atît frescele sociale realiste, cît şi poveştile cu zîne” (Leonid Dimov).

*

Ajunge o simplă ezitare în faţa vieţii pentru a apărea climatul favorabil creaţiei.

*

Ipostază divină: să te simţi concomitent matur şi imatur.

*

Peştii trăiesc într-un feeric prezent continuu. După cum ne informează cercetătorii, memoria lor durează doar cîteva secunde.

*

„De cum intri în Bengkala, un sătuc cu 3.000 de locuitori de pe insula indoneziană Bali, te învăluie liniştea, străzile forfotesc de lume, dar nimeni nu scoate un sunet. De sute de ani, localnicii «vorbesc» cu mîinile. Unii dintre ei au probleme cu auzul, dar asta nu e o problemă pentru că în comunitatea unde păstoreşte primarul Ida Mardana, surzii sînt oameni aleşi de zeul Dewa Kolok. Conform tradiţiei locale, cînd s-a coborît pe pămînt, zeul i-a învăţat pe oameni să comunice prin kata kolok, limbajul semnelor. Chiar dacă în urmă cu doar 200 de ani, majoritatea locuitorilor erau surdo-muţi, pentru că din ADN transmis peste generaţii lipsea gena DFNB3, în prezent doar 42 de copii s-au mai născut surzi” (Click, 2015).

*

Pentru unii exerciţiul inteligenţei acoperă pur şi simplu un gol, aşa cum conversaţia cu o cunoştinţă acoperă singurătatea.

*

Poezia e ascetică prin stil şi libertină prin viziune.

*

„Într-o ţară, ca România, care nu a cunoscut democraţia adevărată, spiritul civic nu s-a putut forma. Românul – au mai spus-o şi alţii – nu are perspectiva rezolvărilor de ansamblu; se gîndeşte cum să-şi aranjeze treburile sale: o relaţie personală, un cadou etc. În loc de a cere socoteală politicienilor mincinoşi (cei 15.000 de specialişti, reducerea impozitelor etc.), românii aleg, cu capul plecat, soluţii de supravieţuire individuală, cîteodată umilitoare. Unii pleacă să culeagă căpşuni în Spania, alţii se angajeaz㠖 ca odinioară mercenarii – să meargă în Afganistan sau Irak. Deîndată ce au strîns suma aşteptată, vin acasă şi se integrează într-un sistem putred. Mă tem că românii sunt o naţiune obosită, sleită, epuizată, de la care nu mai este nimic de aşteptat. Am părăsit calea marilor fapte în istorie. Cei mai mulţi se bucură de manele sau emisiuni cretine de televiziune. Cîţiva – avizi şi şmecheri – se caţără pe scara politicii. Aşa cum evoluează lucrurile la noi, vom fi o sinteză între Africa şi America Latină. O ţară cu adevărat europeană, categoric nu! Tinerii noştri au de ales între manelizare, resemnare şi rinocerizare (ca-n piesa lui Eugen Ionescu), dacă nu vor face nimic pentru a se impune o cotitură în evoluţia societăţii româneşti. Istoricul priveşte, prin profesia lui, spre trecutul pe care îl studiază. Totuşi, ca orice om, este interesat de viitor. Mie, unuia, el îmi apare în cele mai negre culori” (Florin Constantiniu).

© 2007 Revista Ramuri