Oare te-ar putea ierta Dumnezeu cînd tu nu te poţi ierta nici pe tine însuţi?

*

„Ca şi alte momente de seamă ale Noului Testament, acel din prima duminică de după Paşti pune problema credinţei, despre care se cuvine să ne reamintim că a crede nu se confundă cu a vedea, a constata. Greşeala aceasta fundamentală au săvîrşit-o fariseii, saducheii, bătrînii şi cărturarii care, pe Golgota, exclamau: «Hristos, regele lui Israel, să se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem» (Marc. 15,32). Dacă vezi, nu-ţi mai rămîne decît să înregistrezi, să constaţi şi să te supui. Dar credinţa tocmai aceasta nu e, ci, dimpotrivă, «încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute» (Evr.11, 1). A crede înseamnă îndeosebi a crede de necrezutul. De aceea îi şi spune Domnul lui Toma: «Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut». Credinţa stă dincolo de limitele minţii omeneşti şi implică o încredere totală a credinciosului în cele ce crede. (Încrederea o putem considera a fi ipostaza intimă, viscerală, irefragabilă a credinţei.) De această lipsă de încredere totală, ilogică, nepăsătoare de evidenţe (ori şi potrivnică lor) au dat dovadă apostolii. I-a copleşit realitatea, i-au descumpănit aparenţele” (N. Steinhardt).

*

Către un tînăr autor: prin lecturile sale să ţină seama cum se cuvine să scrie, dar şi cum nu se cuvine să scrie. Mai cu seamă cum nu se cuvine.

*

Am observat că, reîntorcîndu-mă în oraşele în care am locuit, spaţiile se comprimă. Străzile, pieţele, odăile se strîmtează cumva, descresc. Capătă ceva meschin precum un veşmînt care a intrat la apă. Explicaţia? Poate că între timp amintirea a dilatat acele locuri, le-a atribuit expansiunea emoţiei retrospective. În efervescenţa ficţiunii, realul a rămas la fund cum un reziduu.

*

„Facilitatea, cel mai frumos dar al naturii, cu condiţia să nu-l foloseşti niciodată” (Chamfort).

*

Tocmai ochii care nu se văd se întîmplă să nu se uite. Uitarea e mai curînd pentru ceea ce vedem zilnic.

*

La o întîlnire scriitoricească din Piteşti, Călin Vlasie m-a surprins recitînd o mică adaptare a lui A. E: „În pădurea lui Ion/ toate păsările dorm,/ numai una n-are somn/ şi sare din pom în pom/ şi strigă: / Eugen Simion/ cată să se facă om”.

*

Îşi repetă viaţa cu îndîrjire, neîncetat, aidoma valurilor mării în fluxul şi refluxul lor.

*

Frumuseţi de piatră. Întrupări angelice prin care cimitirul se-admiră pe sine, atît de frivol-pios.

*

Valéry socotea că a place sieşi e un orgoliu, pe cînd a place altuia e vanitate. Numai că, pentru firile introvertite, ar putea fi şi invers.

*

Altfel sună gongul într-o pagină decît pe scena unui teatru. În faţa cărţii cu care empatizează, se află acei spectatori care devin spontan actori, interpretîndu-şi propriul rol.

*

„Chiar cel mai înţelept semen se lasă mînat de imboldul foarte omenesc de a izbi în ceea ce nu înţelege” (Valéry).

*

O tristeţe impecabilă cum un costum bine croit.

*

Contemplaţia: o iubire fără conţinut, o iubire abstractizată.

*

Poate că poetul se realizează mai puţin prin versurile izbutite pe care le scrie decît prin cele mediocre pe care are tăria de-a le elimina. Rezistenţa la asaltul propriei nerealizări, iată testul său.

*

Acceptînd o diversitate de roluri, oare actorul nu-şi parodiază eul?

*

Oboseşte şi tristeţea pînă la urmă. Decade, sîcîindu-te aidoma unei bătături.