I. D. Sîrbu despre surghiunul său alutan, într-o scrisoare adresată confratelui Horia Stanca: „Am trecut pe lîngă Universitate: miroase a şobolan mort. Şapte dascăli de marxism tremură de frig şi frică. Am trecut şi pe sub arcadele Teatrului; aici, în pace şi onor, sub 50 vagoane de marmură de la Ruşchiţa, putrezeşte limba română, vie şi cultă. Merg să văd un film coreean: plîng, acest gen şi acest nivel ne aşteaptă. Mă întîlnesc cu un cărturar local, mă asigură că din cei 80 de popi ce funcţionează în Craiova mai există 2-3 «care cred sincer şi în Dumnezeu». La redacţia Ramuri cînd intru (la solstiţii), toţi tac şi pălesc: se comportă de parcă unul dintre ei – nu se ştie care – a fost curînd castrat de-a-n-picioarelea fără anestezic, dar despre asta nu se vorbeşte, în Craiova e în tradiţie să depui un testicol la Primărie, în semn de gaj sau ca ostatec. Asta îţi asigură restul de bărbăţie”.

*

O erezie, neîndoios. O durere a sufletului atît de intensă încît n-ar putea fi – cutezi a crede – decît a lui Dumnezeu însuşi, pogorît cu infinită mizericordie în fiinţa ta netrebnică.

*

Solitudinea: o eludare a prezentului în favoarea acelor timpuri ficţionale care sunt amintirea şi visul. Adică un apel la ceea ce esenţialmente a fost şi la ceea ce esenţialmente va să fie. O abordare similiestetică a existenţei.

*

„Orice orînduire socială este rea: din cînd în cînd devine doar suportabilă. Între rău şi suportabil, e o dispută care nu merită nici măcar o picătură de sînge” (Alfred de Vigny).

*

Prietenia poate fi un izvor, un rîu, un lac, o mlaştină. Uneori, succesiv, toate la un loc.

*

„«Limba moldovenească a apărut cu mult înainte de limba română» a declarat recent Elena Hrenova, deputat în partidul lui Igor Dodon. Am stat şi m-am gîndit un pic şi cred că înţeleg ce-a vrut să zică doamna: înseamnă că moldoveneasca o vorbeau, de fapt, dacii” (Dilema veche, 2017).

*

Criticul de poezie, mai mult decît oricine altul, un somelier al verbului (aşa s-ar cuveni să fie).

*

La un post TV.: „A fi mai ortodox decît Papa”.

*

Un nivel mediu, dulceag, uşor înceţoşat al paginilor pe care le citeşti acum te oboseşte fără întîrziere. Dar după ce laşi cartea din mînă te simţi mai integrat mediului din jurul tău (lumina piezişă din apartamentul de bloc, micile zgomote casnice, un ecou al traficului stradal etc.), ca şi cum lectura precedentă i-ar fi acordat girul încrederii sale.

*

Scrisul are nostalgia secretă a oralităţii. Întrucît această lume a cernelii şi a duhului reprezintă în interiorul său libertatea, dar, în afara sa o formă de captivitate.