Cînd eram copil (6-7-8 ani), îmi propuneam cîteodată „să fiu cuminte”. Nu numai să nu ies (cu stricteţe) din cuvîntul alor mei dragi, ci să le şi anticipez posibilele mustrări. Intram astfel într-o ordine ce mă liniştea, însă îmi da totodată şi fiorul unei mici aventuri. Îmi exersam eul începător în vederea „vieţii”, dar fără a dori să ating condiţia de „om mare” despre care auzeam vorbindu-se şi care mi se insinua cum o datorie, ci cumva în marginea ei, cum o mică derogare, o nevinovată zăbavă. Eram şi nu eram eu însumi. Să fi fost o ucenicie recalcitrantă a dependenţei sociale, incomparabil mai severe decît cea familială ce va urma? Nu rezistam decît cîteva ore.

*

Marii oameni de acţiune ai lumii au sînge, dar n-au lacrimi, marii asceţi ai lumii au lacrimi, dar n-au sînge.

*

„De copil se învaţă a cunoaşte lumea nu – cum ar părea – prin contactul imediat şi originar cu lucrurile, ci prin semnele lucrurilor: cuvinte, vignete, povestiri. Dacă se examinează un moment oarecare de emoţie extatică provocată de un lucru din lume, se observă că ne emoţionăm pentru că suntem dinainte emoţionaţi; şi suntem dinainte emoţionaţi pentru că într-o zi ceva ne-a apărut transfigurat, despărţit de rest, printr-un cuvînt, printr-un basm, printr-o închipuire care se referea la acest lucru. Fireşte, în acel moment închipuirea ne-a parvenit ca realitate, ca o cunoaştere obiectivă şi nu ca o plăsmuire” (Cesare Pavese).

*

O tehnică spirituală, naivă dar de efect. Aceea de-a dilata clipele pentru a mima eternitatea. E vorba, evident, de clipele favorite în care „sufli” durata precum aerul într-un balon pînă-l umpli. Rămîi aşa într-o relativă prostraţie pînă cînd simţi că acele clipe fac parte din tine, că ele ar putea constitui un soi de alibi al fiinţei tale ce refuză a renunţa la sine.

*

„Foarte multe lucruri le-am cunoaşte mai bine, dacă n-am vrea să le cunoaştem prea exact. (…) De fapt, nu ştii decît atunci cînd ştii puţin; odată cu cunoştinţele, creşte şi îndoiala” (Goethe).

*

O frîntură de poem posibil: „Erai gata să fii tu însuţi fiinţa dorită/ pentru a o proteja, pentru a o iubi”.

*

Oare de ce nu se mai poartă doliu la rever, obicei des întîlnit cu decenii în urmă? Să fie un dispreţ faţă de moarte sau o automatizare a vieţii, adică ea însăşi devenind o formă curentă de mortificare?

*

„Egiptul antic o venera, în chip de Pisică divină pe zeiţa Bastet, ca pe o binefăcătoare şi ocrotitoare a omului. Ea este reprezentată în numeroase opere de artă, cu un cuţit în labă, retezînd capul şarpelui Apophis, Balaurul Întunericului, personificare a duşmanilor Soarelui, care încearcă să răstoarne luntrea sacră în timpul trecerii ei prin lumea subpămînteană. Aici, pisica simbolizează forţa şi sprinteneala felinei, pe care o zeiţă tutelară o pune în slujba omului spre a-l ajuta să-şi biruie duşmanii ascunşi” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant).

*

A trece în pagină visuri, aşa cum ai fixa fluturii în insectar, străpungîndu-i cu acul.

*

Un singur cuvînt poate salva din amorf sau arunca într-însul o frază, astfel cum un singur chibrit aprins poate lumina o încăpere, sau, stins, o poate cufunda în întuneric.

*

„Sequitur superbos ultor a terga deus” („Pe cei trufaşi îi urmăreşte din spate zeul răzbunător”) (Seneca).

*

La unele (destule) femei un soi de „frumuseţe” căutată, cu atît de exorbitante uneori adjuvante de vestimentaţie, coafură, cosmetică. O strădanie de a transcende frumuseţea reală cîtă e, a o preface într-un soi de elementară ficţiune.

*

Să fie criticul comparabil cu un actor? „Ambii nu reproduc pur şi simplu lumea poetică, ci o integrează, umplu lacunele” (De Sanctis). A. E.: „Dar onorabilul critic e un actor care nu-şi respectă totdeauna rolul, care o ia razna şi care astfel poate fi admirat ca-n commedia dell’ arte”.

*

Pe ce lume trăim. „O americancă în vîrstă de 24 de ani a aflat cu stupoare că milionarul de 68 de ani din Florida, cu care se căsătorise în urmă cu 3 luni, este chiar bunicul ei. (…) «M-am simţit ciudat cînd am văzut poza ei. Am avut un déjŕ-vu, dar atunci nu mi-am dat seama de ce îmi părea aşa familiară», a mărturisit bărbatul. Cuplul nu intenţionează să divorţeze, spunînd că legătura lor de sînge nu este un motiv suficient să se despartă” (Adevărul, 2016).