„Dacă sunteţi morocănoşi în anotimpul rece, culoarea ochilor poate să fie de vină. Oamenii cu ochii căprui prezintă un mai mare risc să sufere de depresie iarna. La această concluzie au ajuns cercetătorii de la University of South Wales, cea mai importantă universitate din Ţara Galilor, în urma unui studiu efectuat recent. La studiu au participat 175 de studenţi. Cei cu ochii albaştri sau verzi nu s-au plîns de depresie. (…) Oamenii cu ochi de culoare deschisă sunt mai sensibili la lumină şi eliberează în organism melatonină în timpul iernii, mecanism care îi apără de depresie” (Click, 2019).

*

Îndoielile cu privire la Dumnezeu ţi se spulberă în două împrejurări constrictive: a) cînd El este negat; b) în momentele grave ale vieţii, cînd fiinţa se apără pe sine prin gestul salvator de-a apăra Fiinţa Supremă.

*

„Dovezile existenţei lui Dumnezeu nu se află propriu-zis în armonia universului, în echilibrul miraculos al tuturor lucrurilor, în frumoasele culori ale florilor etc., ci în dezarmonia omului în mijlocul lucrurilor: în capacitatea lui de-a suferi. Pentru că de fapt nu există motiv pentru care omul să sufere pe lumea asta, dacă nu există responsabilitate morală, cu alte cuvinte capacitatea – datoria – de a da propriei suferinţe o semnificaţie” (Cesare Pavese).

*

Dimineaţă printanieră, adiată de un vînt umed, călduţ, după cîteva zile de ploaie rece ca gheaţa, acum la sfîrşit de octombrie. Delicat interogativă cum e orice vis.

*

„Pe mine nu m-a iubit nimeni cu adevărat”, îmi spune G. şi ecoul trist al acestei mărturisiri – cum s-ar fi putut altminteri? - mă urmăreşte. A nu fi iubit de nimeni, ce înseamnă decît, ireversibil, a fi şi, cu egală intensitate, a nu putea fi tu însuţi?

*

Poţi săvîrşi păcate împotriva Celuilalt, poţi săvîrşi păcate împotriva ta însuţi. Ambele categorii, afronturi deopotrivă la adresa divinităţii.

*

Jurnalul, prea adesea singura ta punte comunicaţională cu lumea. În condiţiile în care te afli, lumea ca un fruct oprit. Spre a-i aproxima gustul, consemnezi inclusiv faptul divers, nu în ultimul rînd cel ieşit din comun. O tardiv copilărească priză la ceea ce „bate la ochi”, în contrapondere cu monotonia cotidiană.

*

G.: „Animăluţele acestea n-au nici un păcat. Sunt aşa de pure încît n-ar trebui să moară niciodată”.

*

„Nepotul fostului lider cubanez Fidel Castro (1926-2016) trăieşte în Miami, SUA, s-a făcut fotomodel şi hoinăreşte prin toată lumea. Tony Castro este fiul lui Antonio Castro-Soto şi al artistei Lissete Ulloa. Tony e unul dintre cei mai rîvniţi burlaci din lume şi amicii îl ştiu drept un «milionar discret şi generos». (…) A petrecut aproape o lună pe mare, ajungînd pînă în Bodrum, Turcia, în Marea Egee. Pentru acea călătorie a plătit 50.000 $ pe zi” (Click, 2018).

*

Judeci pe un om nu doar prin calităţile pe care eventual le are, ci şi prin absenţa lor. Care absenţă nu echivalează neapărat cu ceea ce numim defecte, ci şi cu goluri sufleteşti în care viaţa rezonează nu o dată în chip semnificativ, precum într-o încăpere cu acustica favorabilă. Poate la modul cel mai caracteristic pentru fiinţa în cauză.

*

A. E.: „Înţeleg, plîngi nefirescul vieţii. Dar n-ai putea să-i plîngi şi aşa numitul său firesc?”.

*

Se poartă cu mine ca şi cum i-aş datora o mare sumă de bani pe care nu i-o mai restitui. Şi n-am făcut altceva decît să scriu despre el… favorabil atît cît s-a putut. Explicaţia? După toate probabilităţile, rezidă în mentalul micii provincii. A. E.: „Cred că vrei să spui: nimeni nu poate fi profet în cetatea sa…”.

*

A. E.: „Vorbe în doi peri, în trei peri, în mai mulţi”.

*

Pesimismul grav, concentrat, optimismul voios, lejer? Dar se poate şi invers. Pesimismul voios graţie paradării sale de cinisme, optimismul concentrat pe acţiunile sale constructive.

*

Pînă şi visele îşi pot avea stereotipiile lor. Nevoia unui vis de-a se visa periodic pe sine însuşi.

*

Timidul: un ins care oferă unora dintre semenii săi nu doar rezerva „planificată”, ci şi una spontană, scăpată de sub control în aşa măsură încît are aerul indezirabil de gafă.

*

„Cercetătorii australieni au făcut o descoperire neobişnuită: nu ghepardul este cea mai rapidă fiinţă din lume ci… furnica Dracula, care trăieşte în Africa, Australia şi sud-estul Asiei. Viteza cu care îşi strînge maxilarele este de 320 km./ h., de 5.000 de ori mai rapidă decît clipirea unui ochi. Furnicile Dracula folosesc maxilarul pentru a se proiecta la înălţime ameţitoare şi pentru a-şi arunca departe insectele inamice. Ghepardul prinde viteza de 96 km./h”. (Click, 2018).

*

Uneori uiţi să trăieşti aşa cum uiţi să iei un medicament.

*

Îşi arogă o vină care nu e a sa. Vinovăţia sa reală o trece sub tăcere.

*

„Conştiinţa lui Marin Preda era liniştită mai cu seamă din cauza faptului că el avea convingerea că, în perioada cea mai sinistră pentru literatură, perioada realismului socialist, îşi făcuse datoria, situîndu-se de partea celor ce, după cum însuşi se exprimă, faţă cu spiritul primar agresiv reprezentau spiritul revoluţionar. (…) El va fi regretat probabil că un Lucian Blaga, un Vasile Voiculescu, un Felix Aderca, un Ion Vinea, un Emil Botta, un Constantin Tonegaru care, fireşte, n-aveau cum să fie primar agresivi, nu au înţeles totuşi, poate că din egoism estetic, spiritul revoluţionar. Ce va fi crezut despre obtuzitatea la spiritul revoluţionar a lui Ştefan Aug. Doinaş, Alexandru Paleologu, Adrian Marino, Leonid Dimov sau Mircea Ivănescu, scriitori despre care avea să audă abia mai tîrziu, nu este prea greu de ghicit: din literatura sa ar reieşi că intelectualitatea care n-a colaborat cu sistemul s-a situat automat în afara societăţii, nu altminteri decît chiaburii, şi ca atare a încetat să mai prezinte vreun interes uman pentru iluminaţii spiritului revoluţionar” (I. Negoiţescu).