Senectute. Nu arta ţi se pare acum gratuită (aceasta conţine o „tendinţă” a propriei realizări, o „obligaţie” a vocaţiei celui ce-o cultivă), ci mai curînd viaţa. Viaţa în uluitorul său imprevizibil.

*

Candoarea pervertită a proştilor: „ei au pe această lume, afirmă La Bruyčre, rolul hărăzit bufonilor de la curte; adică sunt oameni lipsiţi de răspundere”. Totuşi, răspunderea prostiei în lume e imensă. Bufoneria e doar estetismul prostiei.

*

Prieten e cel ce-ţi oferă o stare de spirit limpede şi loială, prin stratul hialin al căreia se străvede lumea.

*

„Omul superior nu este niciodată un original. Personalitatea lui este insignifiantă cît trebuie. Puţine inegalităţi, nici o superstiţie a intelectului. Nici un fel de temeri vane. Nu-l sperie analizele, pe care le duce – sau ele îl conduc – la consecinţe îndepărtate, revine la real fără efort. Imită, inovează, nu respinge anticul pentru că este vechi; nici noutatea ca fiind nouă; dar consultă întruna ceva etern actual” (Valéry).

*

Nu răspunzi decît pentru ceea ce se percepe cu o oarecare viteză; procesele cele mai lente nu-ţi aparţin, drept care le treci în contul vieţii.

*

La un moment dat, apariţia unui Narcis privind într-o oglindă în care nu vede nimic, în care se admiră ca nimic.

*

O dimineaţă atît de tîrzie, încît începe a semăna mai întîi cu amiaza, apoi cu seara, într-o conotaţie a dezolării proprii. Şi nici nu-ţi dai seama cînd a trecut.

*

Destin. Ocolit de amintiri, insultat de memorie.

*

„O companie trimite într-o rachetă urna cu cenuşa celor dispăruţi într-o călătorie de doi ani în jurul Pămîntului. O altă companie a dezvoltat un sistem prin care cenuşa rezultată în urma incinerării devine îngrăşămînt natural pentru creşterea unui arbust de apartament, în timp ce o altă companie foloseşte cenuşa umană pentru a presa un disc cu muzica preferată a celui dispărut. Mai nou, o companie amestecă cenuşa în compoziţia unui tub de artificii. Se pare că cei mai mulţi dintre noi abia sub formă de cenuşă vom face ceva cu adevărat semnificativ/ spectaculos în viaţă” (Dilema veche, 2019).

*

„Medicina este iubire” (epitaful lui Paracelsus, într-un cimitir din Salzburg).

*

Scriptor. Caracter integru, expresie corigentă. Suflet ancilar, expresie cu notă de trecere.

*

Senectute. Stenahoria altei epoci face vizite de curtoazie celei de acum. Uneori nu se îndură să mai plece.

*

Magia profană a politeţii: „un fel de vrăjitorie care cucereşte bunăvoinţele” (B. Gracian).

*

„Să nu mă despart de lume. Nu ne ratăm viaţa atunci cînd o aducem în lumină. În toate situaţiile, nenorocirile, deziluziile, caut din răsputeri să restabilesc contactele. Şi chiar în această tristeţe din mine, cîtă sete de iubire şi ce beţie la simpla privelişte a unei coline în aerul serii. (…) Esenţialul: să nu ne pierdem şi să nu pierdem acea parte din noi înşine care doarme în lume” (Camus).

*

Scriptor. Expresia începe să dateze şi ea cu timpul, aşa cum ţi se ridează pielea obrazului.

*

Polemistul absolut are o adevărată industrie de idoli grosolani pe care-i produce în atelierul său mereu activ, spre a-i putea sfărîma cu sete.

*

Agent informator zelos. A înregistrat tot ce s-a vorbit, apoi a înregistrat tot ce se va vorbi.

*

„Ceea ce pare adesea plicticos la Goethe: felul lui complet de a fi. Cu trecerea anilor, se încrede tot mai puţin în unilateralităţi pătimaşe. El însuşi reprezintă însă atît de mult încît are nevoie de o altă balanţă decît ceilalţi oameni. Nu păşeşte pe catalige, ci se odihneşte în sine ca într-o uluitoare sferă cosmică a spiritului şi pentru a-l pricepe trebuie să te învîrţi în jurul lui ca o lunişoară – un rol umilitor şi totuşi singurul adecvat în cazul lui. Goethe dă omului puterea de a fi nu cutezător ci rezistent, şi nu cunosc nici un alt mare creator în vecinătatea căruia moartea să-ţi pară vreme atît de îndelungată ascunsă în văluri” (Elias Canetti).

*

Scriptor. A-ţi făuri un stil cu viclenia ingenuă cu care o pasăre îşi face un cuib, un şoarece sfredeleşte un zid, o cîrtiţă sapă o galerie. Un stil, adică, la firul ierbii, un adăpost.

*

Mircea Eliade despre blocurile moderne: „maşini de locuit” (fericit că nu le întîlneşte la Bruges, oraş pe care-l descoperă cu încîntare, la 18 iulie 1974: „mă simt la fel de liber ca în zorii unei noi vieţi”, „redescopăr spontaneitatea şi fericirile imaginarului”).

*

O apucătură mai veche cu un secol decît Socrate, în decepţia candidă a lui Confucius: „Înainte vreme, oamenii învăţau pentru a se perfecţiona, acum, o fac pentru a trece drept învăţaţi”.

*

Bătrîneţea, spunea cineva, aduce înţelepciune, dar nu şi invers?

*

Subtilitatea tinde a-şi pierde adevărul sau minciuna de la care a pornit, a deveni o calitate neutră, o transparenţă amorală precum orice transparenţă.