Confesiunea conţinută în creaţia unui poet, cea mai inofensivă vindictă împotriva lumii.

*

A avea umor înseamnă a avea conştiinţa bonomă a limitei lucrurilor. Perspectiva infinită exclude umorul.

*

De regulă, timpul aduce sancţiunile morale cuvenite. Fuga de morală se transpune într-o fugă de timp, într-o tristă cramponare de prezent.

*

„Tocmai ceea ce nu-i om în jurul lui, îl face pe om uman. Cu cît sunt mai mulţi oameni pe pămînt, cu atît există mai multă exasperare” (Henri Michaux).

*

Dimineaţă noroasă de luni, cînd sosesc gunoierii. Patetismul taciturn al obiectelor care urmează a fi aruncate.

*

„E drept că pisica nu este ataşată de persoană; nu îi este fidelă ca un cîine; pentru că este departe de a se dărui stăpânului ca un sclav. Atît numele cîinelui, cît şi cel al pisicii sunt utilizate ca vorbe de ocară. Dar acest lucru este valabil aproape pentru toate animalele domestice şi pentru multe altele, coborînd pînă la vierme şi melc şi demonstrează ex negativo afinităţi adînci. Ca animale totemice sunt alese cele libere şi puternice – leul, ursul, bivolul, vulturul, şoimul şi chiar şarpele face parte dintre ele. Este remarcabil faptul că pisica nu apare în Biblie, deşi evreii trebuiau să o cunoască bine cel puţin din perioada şederii lor în Egipt, unde ea se număra printre animalele venerate de zei” (Ernst Jünger).

*

Spre deosebire de oameni care au 9 mii de papile gustative, pisicile au doar 473.

*

Acest poem dichisit, cu unghii lăcuite. Nu vorbea Catul despre o artă lustruită cu piatră ponce?

*

Dacă ar fi cu adevărat inteligent şi-ar întemeia orgoliul nu pe satisfacţiile, ci pe insatisfacţiile de sine.

*

Scriptor. Emoţionanta modestie a nulităţii, atunci când există.

*

„Nu încerca să te încovoi, la fel cum nu încearcă nici copacii. Încearcă să creşti drept şi viaţa va avea grijă să te încovoaie” (Chesterton).

*

Scriptor. Sterilitatea, acest exces al inexprimabilului.

*

„Sunt bătrîn prin tot ce nu-i uitare în trecutul meu, prin toate clipele pe care le-am scos din neştiinţa perfectă a temporalităţii şi le-am obligat să fie singure şi eu să fiu singur cu ele. În capul meu se sparg blestemele devenirii, a cărei inconştienţă nu mai îngăduie crunta siluire a lucidităţii, şi timpul se răzbună pentru a-l fi scos din făgaşul său. Doamne! pe cînd un nou potop? Cît despre corăbii, poţi trimite cîte vrei, eu nu voi fi un strănepot al laşităţilor lui Noe!” (Cioran).