Pentru unii, Destinul e aidoma unei tornade implacabile, pentru alţii, aidoma unui zefir calin, pentru cei mai mulţi, aidoma aerului pe care-l respiră fără a-l mai lua în seamă.

*

Senectute. Candoarea sa paradoxal plină de inchietudine. O candoare a înseşi stării critice.

*

Zi sumbră. Nori negri acoperă cerul cum un doliu la dispariţia unor lucruri deopotrivă cunoscute şi necunoscute.

*

„Epoca noastră a distrus ierarhia interioară. Cum ar putea ea lăsa să subziste ierarhia socială, simplă imagine brută a celei dintîi? Nu te-ai fi putut naşte într-o epocă mai bună decît cea de faţă, în care totul a fost pierdut” (Simone Weil).

*

Durerea şi bucuria pun la încercare deopotrivă fiinţa, confruntînd-o cu extremele. Dislocă brutal textura „normalului”. Nu s-au înregistrat oare atacuri de cord la aflarea inopinată a unei veşti fericitoare?

*

Senectute. Cedezi mereu nu atît din ceea ce ţi-a dat viaţa, ci mai cu seamă din ceea ce doar ţi-a promis.

*

„Deschizînd jurnalul lui Gide, pe care nu-l ştiu mai deloc, cad peste următoarea frază «…nu-mi place o ţară decît atunci cînd oferă numeroase ocazii de-a curvăsări. Nici chiar cele mai frumoase monumente din lume nu pot înlocui asta» (Jurnal II, pagina 438). Mi se pare trist să scrii aşa ceva cînd ai şaptezeci de ani. În 1930, Gide mi-a spus într-o zi: «Nu vreau să mor în pielea unui porc». Dar n-avea pe atunci decît şaizeci de ani. Aşa stînd lucrurile, eu însumi aveam păreri în parte analoage cînd eram tînăr, dar îmi trebuiau şi muzee, şi monumente, şi peisaje” (Julien Green).

*

Nenumărate secvenţe ale începutului pe care nu le mai identificăm în trecutul nostru. Cu toate că ele pot semnala un infinit înfrînt, sacrificat.

*

Speciala claritate a văzduhului acestei zile de septembrie. Atît de limpid pentru că e răcoros. O virtute optică a temperaturii.

*

„Patrick este un sfînt din calendarul catolic despre care se spune că i-a creştinat pe irlandezi, motiv pentru care ziua de 17 martie, în care este celebrat, coincide cu «Ziua Naţională a Irlandei». Sărbătoarea nu e nicidecum solemnă, ci veselă şi plină de culoare. Participanţii poartă cu toţii cel puţin un obiect vestimentar verde sau accesorii care au această culoare. În timpul sărbătorii se poartă accesorii ciudate, de culoare verde, precum trifoiul (prins de haine sau pictat pe faţă şi care simbolizează, între altele, renaşterea naturii în timpul primăverii) sau panglicile. (…) Se obişnuieşte ca, dacă cineva uită să poarte ceva verde de ziua sfîntului Patrick, să fie ciupit – o tradiţie despre care se crede că a început pe la 1700. Explicaţia are de a face cu credinţa că oamenii îmbrăcaţi în verde deveneau invizibili în ochii spiriduşilor, fiinţe magice care ar fi avut prostul obicei de a-i ciupi pe cei pe care îi puteau vedea” (Formula As, 2021).

*

Descumpănit pentru că nu poate fi nici el însuşi, nici, alături de sine, un Celălalt amical.

*

Ciuda care te cuprinde cînd te străduieşti, fără a izbuti, a ordona lucrurile care s-ar cuveni să se ordoneze de la sine. Una din dezolările nemărturisite ale scriptorului.

*

Poezie. Revanşa imanenţei realului faţă de propria-i condiţie.

*

„Adevăratul discipol învaţă să scoată necunoscutul din cunoscut, apropiindu-se de maestru” (Goethe).

*

X evită a-şi da în vileag vulgaritatea organică. Dar nu rezistă tentaţiei de-a o strecura într-un context cu speranţa că nu va bate la ochi.

*

Criteriile absconse ale clipei ce pare de-atîtea ori a luneca de sub pulpana Destinului, a se manifesta în sine.

*

„De altfel, nu sunt părăsit numai aici, ci chiar şi la Praga, «acasă» la mine, şi, mai mult decît atît, părăsit nu de oameni – asta nici n-ar fi cel mai rău lucru, căci aş putea să alerg după ei cît mai sunt încă în viaţă – ci părăsit de mine însumi în relaţiile cu oamenii, de puterile mele în relaţiile cu ei; îmi plac cei ce iubesc, însă eu nu pot iubi, sunt acum prea departe, sunt exclus, iar eu însumi pentru că sunt om şi eu şi pentru că rădăcinile mele îşi doresc hrana, am acolo «jos» (sau sus) apărătorii mei, nişte comedianţi jalnici, fără talent, care mie mi-ar putea ajunge numai pentru că (sigur, nu-mi ajung deloc, şi tocmai din cauza asta sunt atît de părăsit) hrana mea principală vine din alte rădăcini şi din alte văzduhuri; rădăcinile astea sunt jalnice, însă totuşi mai vitale” (Kafka).