Senectute. În tinereţe, îmbiai lumea să devină a ta. La maturitate, lumea te îmbia să devii al său. Acum, o politicoasă indiferenţă reciprocă.

*

Curiozitatea: un act democratic al intelectului.

*

Scriptor. Orice originalitate începe prin a elibera pentru a ajunge la subordonarea fiinţei faţă de formula sa.

*

„Cărţile mele sunt atât de departe de mine, încât am ajuns pentru ele un fel de posteritate. Iată hotărârea mea categorică: nu le voi reciti niciodată” (Jules Renard).

*

Marginile au o geometrie nu o dată complicată pe care centrul nu o are. E centru şi atât.

*

„Ţesătura de relaţii şi de forme, ce se face şi se reface de fiecare dată, ia locul modelelor naturale, rigide şi obiective; secolul baroc creează o Frumuseţe, ca să spunem aşa, de dincolo de bine şi de rău. Ea poate tălmăci Frumosul prin Urât, adevărul prin minciună, viaţa prin moarte. De altfel, tema morţii este o prezenţă obsesivă în sensibilitatea barocă. Acelaşi lucru poate fi uşor remarcat şi la un autor non-baroc, cum e Shakespeare, şi se va putea observa şi în secolul următor, în uluitoarele figuri macabre din capela San Severo din Napoli” (Umberto Eco).

*

Peniţa groasă cu care X îşi transcrie ideile, inclusiv unele care ar fi putut avea o anume subtilitate.

*

A muri nu înseamnă neapărat coincidenţa fiinţei cu moartea, ci şi apropierea treptată, în volute savante, a fiinţei de moarte.

*

Aidoma unei oglinzi, eternitatea nu are un chip propriu.

*

„În prima perioadă din cariera unui pictor acesta nu stăpâneşte arta picturii şi rămâne cu sentimentul că nu va reuşi niciodată să o stăpânească şi nu poate suprima neliniştea interioară. (…) Această stare determină un sentiment de nelinişte şi agitaţie, te simţi apăsat, ca într-o zi de vară înaintea unui furtuni (…) Îmi aduc aminte că uneori acest mod dureros de a lucra persistă toată viaţa, însă nu are întotdeauna rezultate neînsemnate ca la început (…) Mă simt mai bătrân numai când mă gândesc că aceia care mă cunosc mă consideră un falit – şi e posibil să aibă dreptate, dacă lucrurile nu se vor îmbunătăţi. Când mă gândesc că ar putea fi aşa, mă întristez şi mă descurajez ca şi cum ar fi adevărat” (Van Gogh).

*

Nu dispreţui neapărat pozele romantice, sentimentale, „banale”, întrucât ele arată cât de elementară ar putea fi împlinirea noastră.

*

Solitudinea afectată de plictis mă tem că e una infirmă.

*

Amintirea: creatoarea unui prezent spectral. Sau, după cum definea Bergson durata, „continuarea a ceea ce nu mai este în ceea ce este”.

*

„Tot ce ştiu, dar la care nu mă gândesc pe moment; tot ce mi-a fost dat conştient, dar acum este uitat; tot ce e perceput de simţurile mele, dar nu-i luat în seamă de conştiinţa mea; tot ce simt, gândesc, îmi amintesc, doresc şi fac neintenţionat şi fără a-i acorda atenţie, adică în mod inconştient; toate lucrurile viitoare ce se pregătesc în mine şi vor ajunge la nivelul conştiinţei abia mai târziu; toate acestea sunt conţinutul inconştientului” (C. G. Jung).

*

Scriptor. Textul uzurpă fiinţa. Uneori euforic, astfel încât nu e reclamată nici o dezordine.

Cameleonul poate să-şi mişte ochii independent unul faţă de celălalt. Un ochi poate să privească, de pildă, înainte, iar celălalt în spate, în acelaşi timp.

*

A te menaja înseamnă nu o dată a evita centrarea fiinţei, a te risipi.

*

„Dumnezeu nu ne-a spus: învăţaţi de la Mine cum au fost făcute cerul şi pământul, cum au fost create toate cele văzute şi nevăzute, cum se fac minuni şi se înviază morţii! – Dar ne-a spus: învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima! O smerenie profundă este mai temeinică decât o înălţare trufaşă” (Fericitul Augustin).

*

Oricât recunoaştem că Dumnezeu e un mister al misterelor, nu putem a nu-L umaniza într-o anume măsură. Operaţie ce ne îngăduie a intui cu smerenie misterul care se află în fiinţa noastră.

*

Dumnezeu: o deschidere spre un interior în care – miracol! – găseşti întreaga lume.

*

Senectutea te apropie de cel care ai fost, te îndepărtează de cel care ai fi putut fi.

Aşa-zicând un progres retroactiv…