*

A.E.: „X, un poet binecrescut, aidoma unui băiat binecrescut. E prima observaţie pe care o pot face asupra textelor sale, la rândul lor «educate», şi probabil ultima”.

*

„A trăi e în sine o judecată de valoare” (Camus).

*

„Câinii strănută pentru a comunica cu oamenii din jur sau cu alte animale. Chiar dacă animalele de casă nu pot să vorbească sau să ne spună ce le doare şi ce vor, ele au modul lor special în care ne arată ceea ce simt. Unii stăpâni pot crede că un strănut e semn de boală, dar adevărul e cu totul altul, mai ales dacă vine în momentul în care animalul de companie se joacă. Potrivit veterinarilor din Marea Britanie, un căţel se va folosi de strănut în timp ce interacţionează cu cineva, pentru a arăta că este fericit sau se bucură şi pentru a se asigura că alte animale nu se vor simţi atacate de el” (Click, 2022).

*

Procentul de sacrificiu implicat într-o alegere emoţională.

*

A.E.: „Scrisul în raport cu viaţa, precum un lucru nu o dată interzis. Ca şi cum un elev ar chiuli de la ore ori un slujbaş ar lipsi nemotivat de la serviciu“.

*

Gustul cel mai intens al vieţii, atunci când ai senzaţia unei despărţiri, a unei pierderi irevocabile. Un paradox al episodului de mortificare?

*

„Poezia a fost întotdeauna trăire ce ascultă carnea. A fost păcatul cărnii făcut cuvânt, eternizat în expresie, obiectivat. De la înălţimea la care ajunsese Platon, orice filosof ar fi privit-o cu oroare, pentru că, revărsându-se în iraţional, logosul se contrazicea pe sine însuşi. Iraţionalitatea poeziei se concretiza astfel sub cea mai gravă formă: a răzvrătirii cuvântului, a denaturării logosului pus să dezvăluie ceea ce, întrucât nu există, nu trebuie atins. Altfel spus, falsul adevăr. Adevăr pentru că se arată ca atare în vocabula revelatoare; şi fals, pentru că descoperă ceea ce, neridicându-se la supremul rang de fiinţă, nu trebuie manifestat. În faţa ideii de adevăr a grecilor, poezia era o erezie. La fel era în faţa exigenţei de unitate, deoarece ea aducea dispersia în modul cel mai periculos: fixând-o. Erezie era şi în faţa moralei, ca şi în faţa a ceva mai grav decât morala şi anterior acesteia: a religiei sufletului (orfism, cult dionisiac), căci era expresia cărnii în cuvânt” (Maria Zambrano).

*

„Curajul: o teamă procesată, cum e carnea în salam” (dintr-un film).

*

Senectute. Anii, zilele, orele epuizându-se progresiv. Cum să faci şi unele, şi altele? De ce să te apuci mai întâi? Timpul devine tot mai preţios cum apa în deşert.

*

Poet cu suficienţi ani mai tânăr decât subsemnatul. În tinereţe, găsea de cuviinţă a-mi trimite scrisori de solidaritate. Recent, întâlnindu-mă în zilele unui „eveniment” desfăşurat într-un oraş dunărean, mi-a servit, fără a-mi putea da seama de motivaţia lor, câteva drăgălaşe gesturi de impoliteţe. Mă întrerupe A.E.: „Bătătoare la ochi ca naiba!” Nu le-aş putea interpreta decât ca un epilog al paginilor epistolare de odinioară, spre a ne putea cunoaşte mai bine.

*

Vis glorios în sine care nu mai are nevoie de elogii.

*

„Pentru îndrumarea vieţii, deprinderile au mai multă valoare decât maximele, pentru că deprinderea este o maximă vie, devenită instinct şi carne” (Amiel).

*

Dispoziţie. E ca şi cum ai purta o vinovăţie obscură care te agasează, dar pe care n-ai dorinţa s-o afli.

*

Împlinire târzie asemenea unui crepuscul lung din zilele de vară.

*

„Ce le datorează Europa evreilor? – Tot felul de lucruri, bune şi rele, dar mai cu seamă unul care este cel mai bun şi cel mai rău în acelaşi timp: stilul grandios în morală, caracterul înspăimântător şi totodată maiestuos al nelimitatelor cerinţe şi semnificaţii, romantismul sublim al problemelor morale – în consecinţă, tocmai partea cea mai atrăgătoare, mai captivantă şi mai aleasă a acelor jocuri de culori şi ispite ale vieţii, a căror ultimă licărire aprinde astăzi, poate peste măsură, cerul crepuscular al culturii noastre europene. Pentru acestea toate, noi, artiştii şi filosofii aflaţi printre spectatori, le suntem recunoscători evreilor” (Nietzsche).

*

Opinia unui evreu antisemit: „Evreul nu se încurcă cu nici o vină (şi cu nici o problemă); de aceea este neproductiv. Vina lui este de a nu institui niciodată timpul, de a nu vrea scopul final şi procesul lumii, nici binele şi nici răul. El se opune voinţei lui Dumnezeu care vrea până şi răul” (Otto Weininger).

*

Lucrurile pot fi idealizate prin ceea ce sunt efectiv. O fiinţă umană poate fi idealizată şi prin ceea ce nu a izbutit a fi, graţie carităţii afective adresate factorului absent. Marii creatori n-au fost adesea şi mari frustraţi?