Scriptor. Unde s-ar opri radiaţia lirică a conştiinţei, dacă, aşa cum spune Valéry, orice teorie e autobiografică?

*

Scriptor. Gratuitatea textului poetic, o condiţie a sa de care nu-ţi dai seama decât în momentul unei analize, aidoma trezirii unei fiinţe din somn.

*

Senectute. Şi totuşi nimic nu e dispus a se mai schimba pe acest drum decât, ca într-o magie, drumul însuşi.

*

„Omul nu poate ieşi nicicând din supunerea faţă de Dumnezeu. O creatură nu poate să nu se supună. Singura alegere oferită omului, în calitate de creatură inteligentă şi liberă, e aceea de a dori sau nu supunerea. Dacă nu o doreşte, el se supune totuşi neîncetat, dar ca un lucru supus necesităţii mecanice. Dacă o doreşte, rămâne supus necesităţii mecanice, dar o necesitate nouă se adaugă, o necesitate constituită prin legile proprii lucrurilor supranaturale” (Simone Weil).

*

Te strecori în altă epocă precum un sărman animal în vizuină, când e urmărit de un prădător.

*

Ipostazele subtile ale materiei, culoarea, aroma, muzica, răspunzând unei feminităţi primare care doreşte a fi atracţioasă. Şi… oare nu ne lăsăm seduşi?

*

Autorul X se vrea într-o postură de introspectiv. Dar frazele sale au un aer vulgar-ilicit, ca şi cum ar fi vorba de un elev care copiază la teză.

*

Pe Y îl asculţi fără a-l contrazice. La ce bun să mai pierzi timpul? Ironia ta e lăuntrică.

*

Sentimentul de compasiune pentru tot ce devine inutil.

*

„Trufia rămâne una dintre cele mai păgubitoare ispite. E păgubitoare mai ales pentru că înlocuieşte sentimentul religios sau conştiinţa. Şi de aceea e poate cea mai rea, cea mai vătămătoare dintre ispite. Pentru alţii, e periculos, respingător desfrânatul, zgârcitul, mâniosul, mincinosul, dar pentru mine cel mai rău este omul trufaş, cel care face totul de dragul părerii oamenilor. Pentru celelalte ispite există o limită, la acesta din urmă nu există nici una” (Tolstoi).

*

Timpul, după cum s-a spus, un galantuomo? Ne iartă sau noi îl iertăm?

*

Încerci să fugi de tine însuţi, retrăgându-te mai adânc în tine însuţi.

*

Aroganţa unui actor în afara scenei e una dublă. Pe de-o parte îşi afişează nonşalant o trăsătură reală de caracter, pe de alta, întrucât dispune de o conştiinţă a profesiei, oare nu îşi asumă până la nuanţă o sfidare a semenilor? Altminteri s-ar controla, şi-ar struni suficienţa. Dar dacă e şi director de teatru, ba chiar şi ministru…

*

Actoria: o artă bizuită, după cum afirma un regizor francez, pe o relaţie incestuoasă cu realul. Anticii o dispreţuiau, modernii par dispuşi a o izbăvi.

*

„Nu pot citi cartea lui Orwell, 1984. Nu mă interesează (chiar dacă mă priveşte). E despre nefiinţă, despre ce nu este, e minciună ca în Sofistul lui Platon. Dacă lucrurile nu stau ca în descrierea de acolo, atunci cartea lui Orwell este din plin minciună. Iar dacă stau ca acolo, sau vor sta, atunci încă este despre ceva ce nu este, ce se impune, se căzneşte să fie şi nu ia chip de realitate” (Noica).

*

A.E.: „Autori bisericoşi: viespar de ambiţii şi simulări, de adulări şi compromisuri, de cancanuri şi «lucrături», confortabil sediu al demoniei în sens creştin. Vreo doi dintre contemporanii noştri din această speţă s-au putut apropia realmente de Domnul, trecând dincolo”.

*

Drum drept? Depinde de unghiul de vedere din care îl măsori.

*

Să avem în vedere (caz mai rar) un actor până la un punct introspectiv, emotiv, inadaptabil. Ar reuşi acesta să dea viaţă scenică unui personaj similar? Nu tocmai, deoarece teatrul nu e un confesional. Confesiunea nu se pretează lesne la transpunerea sa într-un rol ce presupune o extravertire programată.