A.E.: „Sinceritatea? O umilinţă care devine vanitate, un fapt primar care devine poză.” Dar, Doamne, nu se poate păstra în producţia literară prima ipostază? „Oricum, hotarul între una şi alta e anevoie de trasat. Esteticul e în sine amoral.”

*

Spontaneitatea continuă a aforismului. „Aforismul nu-ţi conferă experienţă” (Max Frisch).

*

Actor sau spectator al spectacolului vieţii. În unele cazuri dramaturg.

*

„Dacă zeii s-au sfătuit cu privire la mine şi la lucrurile care mi se vor întâmpla, rezultatul sfatului lor este cu siguranţă bun. Un zeu fără sfat şi providenţă este de neconceput; şi ce i-ar putea determina să îmi facă vreun rău? Ce avantaj ar putea rezulta de aici, fie pentru ei, fie pentru universul de care se ocupă în principal? Dacă nu s-au sfătuit cu privire la mine în mod special, cu siguranţă s-au sfătuit cu privire la interesul comun al universului” (Marcus Aurelius).

*

Ideea morţii purifică deoarece dincolo nu suntem pecabili întru lume. Dar pe de altă parte teroarea la care ne supune. Un ultim spasm al lumii înspăimântate de sine?

*

Nu simplitatea te stânjeneşte, ci ostentaţia acesteia pe care o numim banalitate.

*

Uneori odihnit, alteori doar insomniac, un parvenit al odihnei.

*

Indecizia iniţială nu o dată favorabilă unei decizii finale datorită factorului său critic.

*

Graba: factor ocazional. Graba: factor temperamental.

*

Scriptor. A fi tu însuţi e o spontaneitate sau o tactică? Depinde de muză.

*

„Prin urmare (această conştiinţă de sine evanghelică) poate să atingă şi să scruteze persoana umană în valoarea sa de persoană şi fără s-o disocieze, ea poate să descopere textura sa spirituală ca imagine a lui Dumnezeu pe care răul nu o poate corupe radical şi care suferă natural, fără îndoială nu tinzând spre graţie ca atare, pe care natura nu o poate cunoaşte de una singură, ci către o plenitudine pe care, în fapt, doar graţia o poate da” (Jacques Maritain).

*

Senzaţie stranie. Rememorându-ţi anumite atitudini, cuvinte, gesturi ale unor persoane care nu mai sunt în viaţă, e ca şi cum de pe atunci acestea ar fi avut o natură fantasmatică de care nu-ţi dădeai seama. Se aflau deja în alt timp ale cărui imagini le măsurai inconştient.

*

Am impresia că-ţi poţi reduce angoasa morţii prin apropierea afectivă de fiinţele şi lucrurile care te înconjoară. Să fie doar un simplu paliativ sau o undă a eternităţii care pe toate le străbate?

*

Toate cele ale umanului pot fierbe până târziu în fiinţă sau pot dispărea. Dar dacă încetează iubirea dureroasă pentru făpturile nefericite (Dumnezeu însuşi ar putea fi nefericit), cum te poţi înfăţişa în faţa ta însuţi? „Simţind, Doamne, că sunt cu Tine, e ca şi cum aş recunoaşte, o clipă, în ce măsură Tu nu pregeţi niciodată să fii cu mine” (Monseniorul Vladimir Ghika).

*

Senectute. Te desparţi de viaţă prin cutume devenite mişcări mecanice, prin plictis, prin uitare. Viaţa se desparte de tine prin reducţii senzoriale, prin boli, prin infirmităţi. Procese complementare.

*

„Visătorul e cel ce neagă adevărul faţă de sine însuşi, spre deosebire de mincinos care îl neagă faţă de ceillaţi” (Nietzsche).

*

Speranţă inclusă patetic în disperare.

*

Scriptor. Percepţia fină pe care o reclamă inclusiv absurdul.

*

„O iubire pe care o urci în pod asemenea unui obiect care nu-ţi mai e de folos” (dintr-un film).