Trufia unor greşeli (2)

Surescitarea unei clipe în care fiinţa nu ştie ce să facă cu sine. Stereotipia vieţii cedând, dezarmându-te.

*

Scepticismul duios al unei rădăcini faţă de o floare.

*

Neputinţa de a specula pe subiectul fiinţelor celor mai dragi.

*

„O procesiune ciudată se deplasează o dată pe an, de la Westminster Abbey din Londra până la clădirea Parlamentului britanic, care se află vizavi. După slujba de la biserică, aproximativ 600 de judecători şi alţi funcţionari din domeniul justiţiei se duc împreună la aşa-numitul mic dejun al Lordului Cancelar – iar unii sunt îmbrăcaţi în costumul tradiţional, purtând robă şi perucă. Reuniunea marchează începutul anului juridic pentru instanţele din Anglia şi Ţara Galilor” (Formula As, 2024).

*

De câte ori viaţa nu e decât un vis interzis, iar visul o viaţă interzisă?

*

Timiditatea: o iraţiune comportamentală.

*

Reciprocitate? Realul distinge imaginarul, imaginarul suspendă realul.

*

„Frumuseţea nu este ca un superlativ a ceea ce ne imaginăm, ca un tip abstract pe care-l avem dinaintea ochilor, ci dimpotrivă ca un tip nou, cu neputinţă de imaginat, pe care ni-l înfăţişează realitatea” (Proust).

*

O certitudine flamboaiantă, un vis abia pâlpâitor.

*

Vidrele dorm în apă, în poziţia culcat pe spate. Obişnuiesc a se ţine de lăbuţă în timpul somnului pentru a nu se îndepărta prea mult una de cealaltă.

*

„Am făcut în dimineaţa asta cunoştinţă cu un tânăr refugiat român. A fugit din ţară ascuns sub un vagon. Îmi povesteşte lucruri teribile despre închisorile comuniste. Tuberculoşii au permisiunea să poarte o sticlă legată de gât, pentru a scuipa în ea. O golesc în latrine, o clătesc, apoi o umplu cu apă pentru a-şi potoli setea. Pedeapsa cea mai mare: deţinuţii sunt obligaţi să-şi mănânce propriile lor materii fecale. Dacă au noroc, pentru că cel mai adesea îi obligă să consume excrementele altora, de preferinţă ale bolnavilor. Sunt siliţi de asemenea să bea conţinutul sticlelor pe care tuberculoşii le poartă legate de gât. E lesne de înţeles de ce nimeni nu vrea să-l creadă, aici la Paris, când refugiatul povesteşte asemenea mârşăvii. După un an era atât de scârbit de indiferenţa şi imbecilitatea occidentalilor, încât s-a decis să se întoarcă în ţară. Din fericire pentru el, un funcţionar de la Consulatul din Paris l-a recunoscut şi i-a spus ce-l aşteaptă în România. Şi, astfel, a fost salvat” (Mircea Eliade).

*

Dimineaţă de primăvară. Explozia inaudibilă a florilor.

*

Memoria anteretrogradă. Pe drumul vieţii încă aflat, reţii fire de nisip de demult, dar adesea nu şi bolovanii din zilele trecute.

*

O idee care se desprinde din materie aidoma unei umbre, trasându-i conturul conform dispoziţiei sale orare.

*

Pragmatism american. Richard Rorty afirma că e de preferat, în faţa unei teorii, „să ne întrebăm mai degrabă cum să fim folositori decât cum să avem dreptate”.

*

„Pe ţânţari îi doare în cot dacă în timp ce zboară sunt loviţi de o picătură de ploaie fie ea şi de 50 de ori mai grea decât ei. Tot ce păţesc nesuferiţii vampiri zburători în urma impactului aşa de puternic cu ploaia este o pierdere de înălţime care durează până ce reuşesc să se desprindă de apă şi să aterizeze nevătămaţi. Taina, afirmă cercetătorii din statul Atlanta, constă în faptul că au o greutate aşa de mică, încât la impactul cu picătura de ploaie forţa degajată e aproape imperceptibilă” (Formula As, 2024).

*

Vis curgând aidoma unui râu, vis staţionar aidoma unui lac. Chipul ţi-l priveşti în ultimul.

*

Moment negru. Şi nimic nu te-ar mai putea apăra de nimic. Doar cazuistica unor stări care s-ar putea să nu mai apară niciodată.

*

Un oximoron moral. Cinismul milostiv al amneziei care te face să uiţi atâtea momente dezagreabile ale trecutului.

*

Senectute. Marele câştig al existenţei tale e că acum îţi poate înfăţişa aproape integral imaginea sa. O imagine, nu o esenţă. Cel mult încă o promisiune.

*

„Altădată, criticul se putea comporta pur şi simplu ca un judecător: pornind de la un cod prestabilit, îşi pronunţa sentinţa asupra faptului concret. Acel cod preexistent îi lua sub ocrotire hotărârile şi-i punea la adăpost criteriul. Dar arta vremii noastre, de la sfârşitul impresionismului în pictură şi al simbolismului în poezie, duce lipsă de coduri confirmate. Criticul e silit să acţioneze sub cerul liber şi în afara drumurilor bătute; în momentul în care judecă o operă e obligat să-şi cucerească şi autoritatea pentru legea generală pe care o aplică. Observaţi că, exceptând ştiinţa, aşa se întâmplă în toate domeniile vieţii noastre” (Ortega y Gassett).