Trăim sub zodia cantităţii. Totul se multiplică, se adună, se înghesuie în societatea noastră, cu o frenezie pe care o numim cu o satisfacţie nu o dată exultantă progres, prosperitate, belşug, ca şi cum mulţimea ar constitui criteriul suprem, ţelul nostru ultim. Bunurile materiale dar şi cele culturale cunosc un elan nemaiîntîlnit al înmulţurii lor, modelîndu-ne o conştiinţă, un comportament pe măsură. Uzine, cărţi, străzi, autoturisme, gazete, supersonice, filme, supermarketuri, colocvii, reclame, yahturi, teorii, reţele de televiziune sporesc într-un ritm ce frizează o nesecată productivitate a materiei care antrenează spiritul oarecum derutat, obosit, dornic însă a-şi masca dubiile, a ţine pasul, a urma curentul general în virtutea unei mixturi de resemnare şi dorinţă de aventură, de pragmatism şi snobism. Ce e societatea de consum decît un triumf al cantităţii îmbietoare, care-şi subsumează calitatea, n-o neagă formal, ci o devorează în eterogenia uluitoare a aspectelor sale? Unităţile cu care se mîndrea mentalitatea clasică se văd sparte, fiinţa însăşi se divide, şovăie între diversele-i ipostaze posibile, se acoperă de măşti care o imită ori imită ea însăşi măştile. Un impuls baroc ne îndeamnă la simulare, risipire, extravaganţă a alterităţii, ca şi cum ne-ar irita propria-ne identitate, ca şi cum am fi dezgustaţi de a mai fi noi înşine. Vorbim, scriem în exces, ne pierdem într-un verbiaj fără frîu, oprindu-ne mereu pentru a tenta explicaţii, explicaţii la explicaţii, explicaţii la explicaţiile explicaţiilor ş.a.m.d., iscînd o masă discursivă enormă, melancolizantă în linia sa generală prin absenţa finalităţilor. Înlăturînd stabilitatea unor credinţe, ştergînd delimitările unor atitudini coerente în faţa lumii, tiparul unitar al unor concepţii, cădem în extrema opusă, în abisul unor interogaţii, aproximări, tatonări nici măcar productive, fiind lipsite de intensitate, rutiniere, frivole. Non multa sed multum, ziceau latinii, dar ce-are a face prudenţa lor cu bulimia noastră de multe, aţîţată de proliferarea leneşă, cinică a mai tuturor obiectelor şi proceselor ce le avem la îndemînă, a tuturor propoziţiilor pe care le emitem într-un flux deşănţat, a tuturor feţelor cu care apărem în carnavalul căruia
i-am găsit o denumire chic, cea de postmodernism!

Cu osebire elocventă ni se prezintă dominaţia cantităţii pe planul politicii. Bineînţeles, cantitatea omenească, masele mai mult ori mai puţin muncitoare s-au avîntat, în perspectiva cu mărinimie oferită de ideea democratică, spre puterea politică pe care sperau a o deţine pe ruinele vechilor regimuri. Dar am putea vorbi cu seninătate de-o veritabilă „cîrmuire a poporului” şi, lucru esenţial, de-o consonanţă a formelor de guvernare actuale cu superbele principii ale doctrinei democratice? E cu putinţă la ora actuală o asemenea structură ideală? Nu cumva ne aflăm la jumătatea drumului şi nu o dată în regres, chiar într-un regres catastrofal, faţă de acest stadiu? Pătrunzătorul Denis de Rougemont socotea că democraţia „nu este, ca şi sănătatea, decît o utopie”, iar totalitarismul, taxat îndeobşte drept opusul ei, nu este decît „forma de jos a democraţiei”. N-a ajuns oare Hitler în fruntea Germaniei prin binecuvîntatul mijloc al votului liber? Nu s-a pretins oare nazismul ce-şi spunea cu emfază naţional-socialism o expresie a sacrelor interese ale poporului, nu s-a proclamat oare fără clipire comunismul o dictatură a proletariatului? Şi, în România, aproximativ aceiaşi oameni n-au votat masiv, într-o perioadă de numai cinci-şase ani, pe Carol II, pe legionari, pe Antonescu, pe comunişti? Să recunoaştem, democraţia, astfel cum funcţionează în zilele noastre, e o formulă încă slabă, labilă. Cu destulă uşurinţă ea poate fi manipulată de indivizi carismatici ori nici măcar atît, de cercuri demagogice aflate pe val, trecînd în înfăţişări care-i dau îmbătătoarea aparenţă a împlinirii, însă pe care bunul simţ nu le poate califica decît ca tertipuri, trucuri menite a camufla abuzurile. Atît de rezonabilă în punctele sale programatice, democraţia poate deveni, sub pretextul aprofundării sale, o cale a erorii de nu chiar a ororii. Nimic mai simplu în jocurile lipsite de scrupule ale istoriei contemporane. Nu păstrau oare statele comuniste faţada unor constituţii „democratice” şi a unor instituţii vidate de conţinut, biete coji uscate? Leszek Kolakovski, trecut prin marxism şi prin urmare în deplină cunoştinţă de cauză, ne atrăgea atenţia că idolatrizarea democraţiei poate naşte monştri, mai cu seamă în ţările retardate economic şi în perioadele de criză. Atît de iluzoriu, democraticul consens al majorităţii are frecvent consecinţe fioros antidemocratice, ca în cazul ideologizărilor impuse de sistemele totalitare ori al naţionalismelor la fel setoase de sînge. Şi nu numai în cazul lor. Cu ce e mai bună formalitatea consultării turmei de votanţi oprimaţi sau inconştienţi decît pur şi simplu neconsultarea ei? Oricît de necesară (căci, vorba unui celebru englez, nu s-a descoperit încă un sistem mai bun), să nu pierdem din vedere că democraţia suferă de brutala, malefica presiune a cantităţii, un blestem al vremilor noastre. Cantitatea umană care, sub pretextul că ne fereşte de factura samavolnică a unei guvernări elitare, ne împinge de atîtea ori în braţele unor privilegiaţi bicisnici. Cantitate la fel oneroasă cînd alcătuieşte suportul unui dictator precum a fost al nostru Ceauşescu ori cînd e solicitată de-o puzderie de mici oligarhi precum s-a întîmplat la recentele alegeri locale, sub emblema, chipurile salutară, a uninominalului. A primenit cumva mult lăudatul uninominal clasa politică? Ne-a scăpat de ariviştii şmecheri, de afaceriştii penali ce abundă în cuprinsul său? Sau, prin lamentabila inerţie a mecanismului periodicelor alegeri, le-a acordat un nou fir? A izbutit a se rosti „vocea poporului” în folosul său? Ori, în nenumărate locuri, l-a sfidat într-o manieră iraţională? Oare cîtă apă trebuie să mai curgă pe Dâmboviţa pentru ca nebuloasa conştiinţei concetăţenilor noştri, numiţi în anume ocazii alegători, să se dizolve? Pentru ca trecutul totalitar să le iasă din reflexe, să nu-i mai oblige la posturi tragicomice? Călătorind prin ţară în săptămînile campaniei electorale, mi-a fost dat să văd în fiecare localitate portretele candidaţilor la nişte dimensiuni uriaşe, la care nici măcar figura geniului Carpaţilor nu ajungea. Chipul lui Ceauşescu n-a dispărut cum am putea crede, ci s-a spart în cioburi, s-a divizat în nenumăratele imagini ale potentaţilor locali, însufleţiţi, în aerul stimulator al zorilor noului capitalism, de impulsuri de putere, evident … democratice.