Referindu-se cu precădere la nazism (a cutezat a vorbi de funie în casa spînzuratului), Jaspers distinge patru feluri de culpă. Prima este cea criminală, ce poate fi demonstrată pe probe obiective, căzînd sub incidenţa justiţiei. A doua este culpa politică, aparţinînd statului care şi-a deturnat menirea prin practicarea abuzului, astfel încît membrii colectivităţii în cauză trebuie să-i suporte urmările, fie că sunt fie că nu sunt de acord cu acţiunile acestuia. „Culpa politică, preconizează filosoful german, devine o culpă morală acolo unde puterea justiţiei distinge sensul puterii - înfăptuirea justiţiei şi puritatea propriului popor”. A treia este culpa morală care se stabileşte trecînd peste scuzele unor obligaţii de serviciu sau de altă natură relativă, în instanţa propriei conştiinţe şi în relaţia imediată cu semenul. A patra este culpa metafizică, proiectată pe fundalul umanităţii cu care se cuvine a fi solidari, în ideea că eroarea fiecărui ins se repercutează asupra tuturor oamenilor. Interesează această speculaţie pe cei ce se confruntă cu zestrea oneroasă a celuilalt totalitarism, la care, după cum s-a stabilit, hitleriştii se raportau în unele privinţe ca la un arhetip? În ce fel am putea aplica azi, la noi, criteriile lui Jaspers?

Observăm că, potrivit acestuia, vinovăţiile criminale şi cele morale au în vedere indivizii, pe cînd vinovăţiile politice şi metafizice se referă la colectivităţi. Fără doar şi poate ne-ar fi greu să susţinem o culpă a unor comunităţi, fie acestea popoare, rase, clase sociale sau categorii religioase. Oricît unele ţări se identifică pe-o perioadă istorică cu samavolnicia, agresiunea, cruzimea, genocidul, nu i-am putea blama pe toţi cetăţenii lor, căci ar însemna să cădem într-un clişeu similar cu cel al comuniştilor, fasciştilor, naziştilor. Urmărind a-şi disculpa concetăţenii, dar, să recunoaştem, şi în numele unui bun simţ, Jaspers afirmă: „Culpa politică înseamnă răspunderea tuturor cetăţenilor pentru consecinţele acţiunilor de stat, dar nu implică culpa juridică şi morală a fiecărui cetăţean pentru crimele comise în numele statului”. Aşadar se cuvine a-i trage la răspundere pe cei cu funcţii de conducere şi de decizie, pe executanţii fideli ai ordinelor aberante, pe complicii şi clienţii lor venali şi, nu în ultimul rînd, pe trîmbiţaşii lipsiţi de scrupule ai propagandei. Cum stau lucrurile în actualitatea românească? Culpa criminală e practic nepedepsită. Nu ştim ca vreo căpătenie a Securităţii, vreun torţionar, vreun asasin cu mandat ideologic să fi păţit ceva, după cum ştim prea bine că autorii masacrelor săvîrşite de clica ceauşistă în decembrie ‘89 şi aşa-zişii terorişti zburdă în libertate şi adesea prosperă, departe de a trece prin vreun Purgatoriu, descinşi de-a dreptul în Paradisul capitalismului „sălbatic”, mult prea tolerant. O amnistie neformulată juridic dar cu irecuzabile efecte s-a lăsat peste toate capetele lor, nicio clipă plecate spre căinţă, ci în continuare înălţate în chip de sfidare. La o simplă privire ne dăm seama că în felul acesta şi culpa morală rămîne jalnic nesancţionată. Suspendată fiind instanţa exterioară, cea a tribunalului, cum ne-am putea imagina că instanţa lăuntrică, cea a conştiinţei, ar avea sorţi de izbîndă? Idealistul Jaspers glosa pe marginea culpei a cărei trăire s-ar putea constitui, teoretic, într-un drum spre „fiinţarea autentică”, spre o regenerare, prin dureroasă, izbăvitoare autointerogaţie a „existenţei inautentice”.Nu ne putem reprima o exclamaţie: ce naivitate! Peisajul noilor cîştigători la ruleta vieţii din preajma noastră are darul de-a ne inhiba orice supoziţie melioristă, de-a ne pune în dificultate fie şi cea mai elementară speranţă. Oare nu asistăm, ca să zicem aşa, la o revanşă a Răului prin Rău, la o depăşire prin sine a acestuia? Cîte actuale averi de vis nu-şi au sorgintea în trecutul unor securişti, activişti, înalţi birocraţi sau tehnocraţi la curent cu rezervele băneşti, cu actele, cu relaţiile vechii cîrmuiri? Cîţi tenori cu vocea răguşită de performante osanale n-au acces în capul partidelor, în Parlament, în alte măgulitoare poziţii sociale generatoare de corespunzătoarele avantaje pecuniare? Cîte edecuri ale guvernării comuniste, bătrîni ce s-ar cădea să-şi rumineze în singurătate remuşcările, nu ni se adresează de pe micul ecran cu o sfătoasă condescendenţă? Ştiu că notez aici banalităţi, că într-atît ne-am deprins cu realul hîd al acestei „tranziţii”, încît trăsăturile lui nu ne mai surprind, dar ce replică mai nimerită i s-ar putea da anomaliei exasperant repetitive decît de a i se pune mereu în faţă oglinda? Luciditatea noastră se poate învrednici măcar de atît: să urmărească absurdul ce se îneacă-n propria-i imagine.