Cineva compara pluralitatea religiilor cu un şir de caorăbii care se îndreaptă spre acelaşi ţărm. E firesc ca aceste corăbii să aibă pasageri diverşi şi pavilioane deosebite, dar, ne putem întreba, e firesc ca ele să arunce gloanţe şi obuze unele împotriva altora? Nu e întristătoare foarte starea de beligeranţă între cultele religioase? Nu reprezintă un asemenea război o indenegabilă îndepărtare a creaturilor de Creator, indiferent de motivaţiile, nu o dată sofisticate, alunecînd într-un formalism scolastic, de care fac uz? Ne-am adus aminte de acestea cu prilejul „cazului” Corneanu. IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Timişoarei, e, orice s-ar spune, unul din ierarhii noştri cei mai luminaţi, un fin intelectual pătruns de un salutar simţ al toleranţei, caracteristic de altminteri pentru ţinutul Banatului peste care păstoreşte. Însă împărtăşirea sa cu greco-catolicii a stîrnit nemulţumirea Sfîntului Sinod al BOR, care, aplicînd grila unor canoane, a găsit gestul în cauză inoportun. Astfel s-a ivit încă un pretext pentru unii prelaţi ortodocşi pentru a azvîrli cu foc şi pucioasă împotriva „apostaţilor” aparţinînd mult prigonitei confesiuni scoase de comunişti în afara legii. Un şir de activişti ai Bisericii majoritare s-a năpustit împotriva generosului vlădică, prin memorii şi apeluri menite a-i veşteji atitudinea, insuflate de-o energie protestatară ce s-ar fi cuvenit învestită în cu totul alte direcţii, cu un real rod duhovnicesc. De menţionat manifestarea Arhiepiscopiei Suceava, care s-a mobilizat aproape integral pentru a determina Sfîntul Sinod să-i aplice o sancţiune punitivă cît mai drastică. Nu numai în politică aşadar se produce o nechibzuită risipă de forţe. Nu numai pe tărîmul mănos al acesteia au loc derapaje în numele unor interese personale ori de formaţiune, convulsii ale unor egoisme fără nici un orizont perceptibil pentru cetăţeanul (enoriaşul) de rînd. Oamenii bisericii, iată, nu ezită a păşi cu voioşie pe o cale similară cu cea a politichiei, presărată cu rivalităţi ce nu par a avea nimic comun cu slujirea Domnului şi iubirea aproapelui. Din păcate, nici năzuinţa la înfruptarea din bunurile pămînteşti (vezi subita alipire devotată a IPS Pimen de plutocratul Gigi Becali) nu a rămas numai la stadiul unei simple bănuieli. Inflamînd din nou conştiinţele ecleziastice, episodul Corneanu a accentuat polarizarea între două speţe de ortodocşi, pe de-o parte conservatorii, pe de alta ecumeniştii. Închinătorii la tradiţie se arată înfierbîntaţi de un crunt resentiment împotriva papistaşilor, căzuţi, din perspectiva lor, într-o cumplită erezie, ceea ce le-ar da dreptul de a se socoti, ei, singurii adevăraţi creştini. Nimeni şi nimic nu pare a-i clinti de pe poziţia unei relaţii ultraprivilegiate cu Dumnezeu, asupra căruia au impresia că au pus monopol. Afişînd o gravitate discreţionară, gata oricînd a disocia, a refuza, a excomunica, atari clerici nu ne-ar putea convinge uşor nici de perspicacitatea lor teologală (care, dincolo de recursul rigid la normative, trebuie să releve cumpănirea bunului simţ), nici de o deschidere în duh evanghelic, propice acţiunilor de suflet. S-a afirmat, evident excesiv, că inima lor ar bate într-un ritm talibanic. N-ar fi mai nimerit să apreciem împietrirea acesteia drept birocratică, neînstare a-şi asuma fondul credinţei pe care o proclamă formal? Neintrînd în parohia mentală a sacerdoţilor noştri conservatori, creştinii neortodocşi apar, în ochii lor, primejdioşi, aidoma purtătorilor unui virus infernal. A apus vremea în care vizita Papei Ioan Paul al II-lea isca speranţa unor punţi între cele două mari confesiuni ale creştinătăţii. Ori şi atunci n-a fost, din partea unor vîrfuri ale BOR, deprinse cu diplomaţia, decît un joc, o mimare a concordiei?

Ecumeniştii pornesc de la conceptul supradoctrinar al unicităţii lui Dumnezeu, de la îndemnul cristic „ei să fie unul” ( Ioan, 17,21). Spre deosebire de zelul adversarilor lor de-a accentua diferenţele religioase, de-a mărunţi turma de credincioşi, ei năzuiesc la întărirea credinţei în nota sa de universalitate, care s-ar putea înfăptui prin contactele spirituale autentice, prin discuţiile teologice leale, prin cooperarea de facto a exponenţilor unor confesiuni distincte. N-ar putea fi vorba, cel puţin pentru moment,
de-a şterge particularităţile acestora, de-a le absorbi într-o desăvîrşită unitate de reflecţie doctrinară şi de ritual, ci de-a găsi punctele lor comune, de-a degaja simţămîntul benefic al unei comuniuni. Odată acceptat, Cuvîntul divin vădeşte oare o varietate atît de întinsă de accepţii centrifuge încît să
nu-şi descopere valenţele fraternităţii între credincioşi? În esenţă, ecumenismul reprezintă un proces de evoluţie spirituală care să facă posibilă comunicarea lăuntrică a indivizilor aparţinînd unei multitudini de formule religioase, în temeiul unei intensităţi sporite a sentimentului pietăţii, apt a face abstracţie de trăsăturile specifice ale fiecărui tip de Biserică, ce nu vor fi neapărat suspendate, ci apropiate, în raza unui ansamblu din care să dispară aprigele, atît de stînjenitoarele dispute. „Am convingerea, scria Andrei Scrima, că ecumenismul de acum înainte, pentru a nu deveni steril, echivoc sau neinteresant, trebuie să se pună în termeni de plenitudine, de intensiune, de spiritualitate cristică integrală, mai curînd decît în termeni de asociere, de extensiune, de acţiune materială”. Întrucît ceea ce contează pînă la urmă e spiritul care se regăseşte în toate credinţele religioase, precum un factor integrator şi cîtuşi de puţin ca unul al vrajbei. „Învăţătura lui Hristos” întru care ne-am format în calitate de creştini, e, în chip pilduitor, aşa cum ne reaminteşte N.Steinhardt, una „a dragostei şi a salvatoarei putinţi de a ierta”. Nu constituie oare acest elementar şi totodată iradiant adevăr o poartă deschisă către ecumenism? Ne-a rămas în memorie un entuziast pasaj din Jurnalul fericirii, în care autorul evocă înfrăţirea religioasă a unor preoţi ajunşi deţinuţi de conştiinţă, care au trecut, în condiţiile atroce ale Gulagului băştinaş, peste barierele de rit pentru a-L celebra pe Dumnezeu: „În celula 88 (dacă nu mă înşel) de la Gherla, mare şi ticsită, sunt mulţi preoţi de toate confesiunile. Ecumenismul e pus în practică. În fiecare dimineaţă, din iniţiativa unui preot dîrz şi a unor mireni inimoşi, se organizează o slujbă interconfesională. Stau laolaltă preoţi romano-catolici, uniţi, ortodocşi, pastori luterani şi calvinişti. (…) Nimic nu poate reda splendoarea acestei slujbe lipsită de altar, odăjdii, icoane, tămîie, orgă şi obiecte de cult. Siluetele slabe îmbrăcate în zeghe, capetele tunse, feţele palide, cuvintele şi cîntecele murmurate (să nu audă caraliii) făuresc o atmosferă care rivalizează prin intensitate şi energie creatoare de entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai măreţe catedrale ale lumii. (…) Ne simţim ca în catacombe, dacă ar veni peste noi primejdiile şi năprasnele sunt sigur că toţi le-am înfrunta. Cuvintele Domnului: unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi şi Eu, îşi află aplicarea”.

Din înţelepciune în aparenţă, dintr-o scrîşnită adaptare la un context nu întrutotul favorabil pornirii sale iniţiale, Sfîntul Sinod l-a „iertat” pe blîndul Mitropolit Corneanu. E şi nu e de ajuns. Însăşi punerea sa în discuţie, în temeiul unei îngustimi de fond a filosofiei ecleziastice, indică un moment critic al acesteia, gata s-o dezechilibreze. Poate că, într-un viitor oarecare, dosarul Corneanu va sluji, în cadrul înaltului organism al BOR, la stabilirea unei concepţii compatibile cu ecumenismul, răspunzînd mai cu convingere principiului emis de Mîntuitor.

P.S. „Raportul Departamentului de Stat al SUA scoate în evidenţă privilegiile de care se bucură Biserica Ortodoxă Română (BOR) în raport cu celelalte culte înregistrate legal, dar şi absenţa ecumenismului la înalţii clerici ortodocşi, notînd în acelaşi timp dezinteresul Guvernului în privinţa restituirii imobilelor confiscate greco-catolicilor de statul comunist în 1948”(România liberă din 22 septembrie 2008).