Să admitem: Soljeniţîn nu are nici profunzimea abisală a lui Dostoievski, nici uluitoarea subtilitate analitică a lui Proust, nici siderantul vizionarism al absurdului oferit de Kafka. Cu o figură de sfînt pictat de Rubliov, cu un aer de simplitate solidă dar şi provocatoare, pornind de la cumplitele sale experienţe de viaţă şi vădind totodată un excepţional simţ istoric, scriitorul rus e cu toate acestea o prezenţă copleşitoare, aşa cum literatura universală n-a avut de la prozatorii amintiţi. Care poate fi explicaţia fenomenului? La autorul Demonilor, la cel al Castelului întîlnim vaticinări de-o justeţe şi de-o forţă pe care doar noi cei ce am străbătut secolul al XX-lea suntem în măsură a le certifica. La sfîrşitul acestui terifiant veac abia încheiat, Soljeniţîn pare un tip anacronic, un visător rătăcit în mediul nostru supertehnicizat, artificializat, secularizat, absorbit de el însuşi, din ce în ce mai puţin dispus a privi înainte sau înapoi. Valorile în numele cărora se pronunţă scriitorul par desuete, stînjenitoare: credinţa religioasă, tradiţia, supremaţia criteriului spiritual asupra celui material. Ce să facem cu el în contextul Uniunii Europene, al postindustrializării, al globalizării? Nu e cumva cazul să-l internăm în ospiciul, de altfel prevăzut cu suficient confort (avem un grad de civilizaţie avansat!) al naivilor incurabili? Cu atît mai mult cu cît autorul Arhipelagului Gulag şi-a îngăduit a dresa un fulminant rechizitoriu nu doar împotriva comunismului ci şi a societăţii liberale, a repudia cu egală convingere ambele tipuri de societate. Treacă-meargă radiografia sumbră a Estului pe care a înfăţişat-o unor intelectuali indiferenţi, blazaţi, avîndu-şi interesele îndreptate în alte direcţii. Dar cum de şi-a îngăduit a blama orgoliosul Vest care l-a găzduit, care se aştepta dacă nu la recunoştinţă, la o adeziune propagandistică, măcar la o anume rezervă, la un anume tact? Cum am putea uita incandescentele verbe azvîrlite de Soljeniţîn la Harvard, în 1978, în obrazul unui imens auditoriu stupefiat? „Conştiinţa răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii s-a estompat. Drepturile omului au fost înălţate atît de nesăbuit, încît distrug drepturile societăţii şi însăşi societatea. (…) Ideologia dominantă care pune pe primul plan acumularea de bunuri materiale, confortul atît de apreciat, aduce cu sine în Occident o moleşeală a caracterului, un declin masiv al curajului”. Cîtă dreptate i-am putea concede atît de neconvenţionalului, impetuosului ex-deţinut al sistemului concentraţionar sovietic? Acestui personaj insolit, ce ilustrează un paradoxal amestec de profetism şi elementar bun simţ! Pînă la un punct i-am putea reproşa o atitudine paseistă utopică, o nostalgie pravoslavnică de uz limitat, dar mai departe? Oare ne-am putea permite să respingem cu seninătate idealul său de purificare, de spiritualizare a unei omeniri care, orice am spune, riscă o criză progresivă dacă va continua să meargă pe drumul egoist-pragmatic pe care a apucat? Nu ne amintim vrînd-nevrînd amurgul Imperiului roman, copleşit de sibaritism şi delăsare? Nu cumva există o secretă comunicare între materialismul de stat al comunismului şi cel liber al unui Occident pentru care contează în primul rînd înfruptarea din „nuriturile terestre”? Să ne legănăm resemnaţi în ideea „finalităţilor fatidice” ori să încercăm o alternativă la urma urmei bizuită pe concepte cu profunde rădăcini în istorie? Înfioraţi de Nietzsche, avertizaţi de Spengler, intrigaţi de Malraux, angoasaţi de Fukuyama, de Harold Bloom şi de alţii, n-ar fi mai înţelept să medităm, nu în ultimul rînd, la propoziţiile acestui ultim mare profet al lumii contemporane?

*

Alexandr Isaievici a denunţat două coordonate, cele mai caracteristice, ale epocii noastre: încrederea excesivă în raţiune şi consumismul. Adică temelia însăşi a societăţii occidentale, prin punerea în chestiune a cărora aceasta riscă a se dezafecta. Raţiunea a pornit o ofensivă încă din epoca Iluminismului tinzînd a se desprinde din complexul sufletului omenesc, a se autonomiza. Dincolo de netăgăduitul bine pe care l-a adus societăţii, s-a profilat o trufie a minţii iscoditoare şi ordonatoare, sărăcind, secătuind bietele afecte, sensibilităţi, intuiţii, şi, desigur credinţe, ducînd la înfiripări strident antiumaniste, la aberaţii. Căci raţiunea nestrunită de morală, lepădîndu-se ostentativ de religie, nu e decît o stihie ce poate deveni teribil de primejdioasă, aşa cum s-a văzut cu prisosinţă. Încă Montaigne ne atrăgea atenţia asupra ambiguităţii raţiunii, definind-o, precaut, drept „un instrument de plumb şi ceară, care se lungeşte, se îndoaie şi se potriveşte la toate croielile şi mărimile”. Nu s-a potrivit la fel de bine la doctrina comunistă care se pretindea o ştiinţă infailibilă a înaintării obştii umane, ca şi la cea nazistă, ale cărei directive rasiale se pretindeau aşijderea fondate pe un eugenism ştiinţific? Spre a nu mai aminti mai vechiul „cult al Raţiunii”, izvor al terorii în care s-a înecat revoluţia franceză din 1789… N-avea oare defel dreptate Chesterton cînd definea nebunia ca formă ultimă a logicii? Orice concepţie deraiată se poate structura pe o schemă raţională, pe un formalism vid, capabil a denatura, a constrînge, a tortura, a ucide. Vezi Colonia penitenciară! Şi în cîte locuri ale existenţei nu ne întîlnim cu o nebunie părelnic bine orînduită, chibzuită, finisată cu pedanterie? În organică relaţie cu raţionalismul amoral se află goana după satisfacţiile materiale, frenezia bunurilor palpabile care idolatrizează banul (ateismul nu se manifestă fără un substitut). Dacă raţiunea constituie unul din platourile balanţei vieţii, fie şi a unei vieţi dereglate, celălalt e senzualitatea, se poate afirma, parafrazîndu-l pe Shakespeare, cu privire la modul de viaţă azi în floare. Primit triumfal în Europa apuseană şi în Statele Unite, Soljeniţîn n-a ezitat a-şi declara apriga decepţie faţă de o lume despiritualizată, îmbuibată, stăpînită de o demonie a afacerilor, de un libertinaj fără oprelişti. Materialismul ei pustiitor, fundătură a fiinţei, în optica scriitorului, a avut parte de cea mai categorică osîndire: „Înainte de orice, să găsim calea spre însănătoşirea noastră lăuntrică. Deoarece criza noastră spirituală este mai dureroasă şi mai periculoasă decît haosul nostru economic. (…) Spiritul poate să schimbe direcţia oricărui proces, fie el cît de dezastruos. Să tragă în lături chiar de pe marginea prăpastiei”.

*

După cum se ştie, vîrful de lance al mesajului lui Soljeniţîn îl reprezintă dezvăluirea ororilor comunismului. A unei cîrmuiri ce se pretindea o fără pereche emancipare a colectivităţii umane, o aplicare a unor înalte principii obiective nu doar asupra condiţiei fizice ci şi asupra celei psihice a fiinţei, odrăslită din acelaşi hybris iluminist ce s-a perpetuat pînă azi. Nu constituia bolşevismul un hidos tentacul al raţiunii împinse în absurd, din pricina desprinderii sale de un normativ etic? Hartă detaliată a genocidului roşu, roman horror nonficţional, Arhipelagul Gulag ne aduce la cunoştinţă chiar această transpunere a materialismului istoric în fapte politice şi administrative. Traducerea sa în real rebarbativ, în traiul de zi cu zi a sute de milioane de indivizi. Fidel halucinaţiei sale melioriste, Lenin adopta o vajnică măsură, încă din august 1918: „Indivizii dubioşi (nu vinovaţi, ci dubioşi - A.S.) să fie internaţi într-un lagăr de concentrare în afara oraşului”. Şi pe deasupra, „să se aplice o teroare de masă necruţătoare”. Astfel lua naştere o noţiune majoră a secolului abia încheiat, hărăzită „unui mare viitor internaţional”, lagărul de concentrare. Anterior, aceasta era utilizată exclusiv în raport cu prizonierii de război: „Ei bine, iată că şi pentru compatrioţii dubioşi se preconizau acum concentrări preventive extrajudiciare. Energica minte leninistă, imaginînd garduri de sîrmă ghimpată împrejurul unor oameni nejudecaţi, a găsit numaidecît şi sintagma potrivită - lagăre de concentrare”. Anomalia e indicată prin ironie. Avînd nevoie - cum altminteri? - de temniceri, natural că noile oficialităţi au apelat la temnicerii ţarişti, care „nu erau iremediabil pierduţi pentru proletariat: cum-necum, ei deţineau o specializare importantă pentru obiectivele imediate ale revoluţiei. De aceea urmau «să fie selecţionate din administraţia penitenciară persoanele nu pe de-a-ntregul anchilozate şi abrutizate de moravurile temniţelor ţariste ( ce înseamnă «nu pe de-a-ntregul» ? cum se poate determina acest lucru? Întrebînd dacă au uitat sau nu «Doamne ocroteşte-l pe ţar»? ) şi susceptibile de-a fi folosite pentru soluţionarea noilor sarcini»”. Hrana deţinuţilor e scandalos insuficientă. E atît de „raţionalizată”, încît, la un moment dat, pentru 150-195 de mii de deţinuţi au fost prevăzute doar 100 de mii de raţii, diminuate şi ele, întrucît unele alimente nu s-au mai distribuit: „Statul îşi dorea să aibă un Arhipelag, dar n-avea cu ce să-l hrănească!”. Ce s-a întîmplat ulterior cu aceste instituţii concentraţionare, conform logicii de astădată staliniste? „Iar în pragul «perioadei de reconstrucţie» ( aşadar începînd din 1927 )«rolul lagărelor - ce credeţi? Acum, după toate victoriile repurtate? - … creşte, ca mijloc de luptă împotriva celor mai periculoase elemente ostile, a sabotorilor, chiaburimii, a propagandei contrarevoluţionare»”. O logică de fier! Raţiunea ideologică nu coincidea tot mai mult cu paranoia terorii de masă?

*

Personaj problematic, impredictibil, refractar la clasificări şi mai cu seamă la liniştitoarele tipare ale „corectitudinii politice”, Soljeniţîn ne obligă a relua chestiunea disjungerii esteticului de etic, atît de dragă unora. În speţă unor condeieri care s-au bucurat de conexiuni avantajoase cu autorităţile comuniste şi care, în prezent, beneficiază de asemenea de o bună situaţie. Graţie lor, „est-etica” a ajuns a fi ridiculizată precum Motanul Arpagic al Anei Blandiana. Dar cum rămîne cu Soljeniţîn? Cum am putea corela vigilenţa lor disociativă, atît de pudică, cu importanţa de netăgăduit a marelui rus? Nu s-a impus conştiinţa sa drept una exponenţială a epocii curente tocmai prin asocierea forţei verbului literar cu o forţă morală, ambele manifestîndu-se în cadrul unei unice semnificaţii iradiante? Cum
ne-am încumeta să separăm cele două laturi ale operei sale, indisociabile precum aversul şi reversul unei medalii? Arta literară şi substanţa etică au parte în scrisul lui Soljeniţîn de-o fastă cooperare, sub egida unei spiritualităţi ce le îmbrăţişează deopotrivă, în pofida faptului că unii analişti se fac a nu pricepe că esteticul nu înseamnă o epurare de uman, o sterilizare, o stîrpire a reacţiilor acestuia, ci o transfigurare. Discursul lui Soljeniţîn are darul de-a dezminţi speculaţia oţioasă asupra unui purism ce n-ar putea fi decît …tendenţios. Marea altitudine la care se aşează impune precum o chemare peste creştetele noastre, adresată unui viitor, după toate probabilităţile, necesar: „Viaţa nu poate fi mărginită la căutarea celor mai convenabile moduri de a obţine bunuri. Trebuie să existe o dorinţă permanentă de a transforma această călătorie care este viaţa în experienţa maturizării spirituale, astfel încît, atunci cînd părăseşti viaţa aceasta, să fii o fiinţă mai bună decît cînd ai început-o”. Dostoievski şi Tolstoi se află alături de Soljeniţîn, aidoma unor garanţi.

*

Similitudinile lui Soljeniţîn cu al nostru Paul Goma ( acut etic al doilea, însă fără a face caz de religie ) sunt atît de vădite, încît credem că e de prisos a le mai comenta şi cu acest prilej.