Şoferul care mă transportă de cîteva ori pe lună între două localităţi gorjene şi a cărui logoree am ocazia a o urmări are opinii năstruşnice. Deşi se mîndreşte cu faptul că n-a fost membru de partid, e îmbibat pînă-n măduva oaselor de sloganele propagandei comuniste. Le reglează după pofta inimii, pînă la interpretări fantasmagorice. Morţii evenimentelor din decembrie ar fi fost victimele ţărăniştilor şi liberalilor sau, într-o altă variantă, ale ungurilor. Americanii ne otrăvesc trimiţîndu-ne alimente dăunătoare sănătăţii pentru a reduce rapid populaţia României şi a ocupa o ţară goală, Bush fiind de altminteri un criminal mai mare decît Stalin şi Hitler la un loc. Mă opresc acum la o altă „idee” a personajului şi anume la aceea că mass media nu-şi face datoria. Că jurnaliştii îndrugă verzi şi uscate în loc de-a îndrepta strîmbătăţile obştii. „Ce face un Robert Turcescu? Bate cîmpii cu vorbăria lui care mă scoate din pepeni, în loc să facă ceva, să pună umărul la binele poporului”. Zadarnic încerc să-i explic că rostul presei e altul, să informeze şi să analizeze realităţile, neputînd lua locul Guvernului, Parlamentului, Justiţiei. Omul se încăpăţînează să rămînă la ideile sale, pe care le reia periodic. Oricît de enervantă apare concepţia lui despre jurnalism, nu pot însă a nu recunoaşte într-însa o atitudine mai generală. Indice al democraţiei, restrînsă ori liberă în funcţie de contextul politic, gazetăria, în gradul în care beneficiază de libertate, se expune la suspiciuni şi hărţuieli, în propriul său plan sau din partea publicului. La fel cum se întîmplă în democraţiile stabile cu conceptul de libertate, aşa cum arătam cu alt prilej. E un soi de saturaţie a binelui, o mefienţă a normalităţii faţă de sine însăşi.

Cu foarte multe etaje deasupra, cam la distanţa dintre parterul şi catul de sus al unui zgîrie-nori, unul dintre intelectualii noştri de largă reputaţie are aprehensiuni înrudite cu cele ale pitorescului şofer. Într-un articol din Dilema veche, ne atrage atenţia că, în perioada postrevoluţionară, „numărul publicaţiilor s-a mărit pînă la dambla, iar publicistica a devenit o hiper-profesie” (chiar aşa?), cuvîntul tinzînd în coloanele gazetelor să devină „inflaţionar”. Întrucît „o puzderie de impostori zeloşi ne intoxică zi de zi cu prezumţia, mediocritatea şi volubilităţile lor”, fiind lesnicioasă astfel compunerea unei antologii „a diletantismului şi a prostului gust”. Ce să zic? Are şi nu are dreptate semnatarul acestor aprecieri ce împing tonul d-sale de regulă flegmatic spre nuanţele panicării. Căci presa românească de azi, abundentă cum nici n-am fi visat înainte de sfîrşitul anului 1989 că ar putea fi, contează în primul rînd prin însăşi funcţia sa de organ vital al libertăţii de conştiinţă. Incontestabil, se pot găsi pe întinderea sa, nu tocmai uşor de cuprins de către cititorul de rînd, „impostori”, „diletanţi”, „articlieri de duzină”, dar oare aceştia sunt cei mai caracteristici? Precum în orice activitate umană de oarecare anvergură, există şi în mass media deficienţe, absenţe, derogări de la calitatea ideală, o doză de impuritate. Precum în orice luptă, înregistrăm pe cîmpul accidentat al gazetăriei o sumă de pierderi. Dar nu se cuvine a recunoaşte cu precădere efectul benefic, oricum dominant, al unei gazetării despovărate de cenzura pluridecenală ce-a jugulat-o? Al unei gazetării în care însăşi multitudinea vocilor, interferenţa diverselor centre de putere îşi neutralizează reciproc inevitabilele excese, în care se ajunge în principiu la un anume echilibru în polifonia rezultată? A bîrfi presa românească de azi în întregul său mi-e teamă că nu e decît un răsfăţ.

Între cei ce s-au jucat cu conceptul presei libere, aşa cum de pildă Paul Valery sau Andre Gide s-au jucat, graţios speculativ, cu noţiunea de libertate, a fost şi I.L.Caragiale. „Noi, românii, scria autorul Scrisorii pierdute, suntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult. Asta e frumos din parte-ne - să lăsăm încolo orice modestie; căci este ştiut că din discuţie se naşte scînteia adevărului. Nu e vorba, adesea discutăm cam pe de lături; dar asta o facem tocmai pentru că voim să alimentăm continuarea discuţiei; dacă n-am da pe de lături, ar înceta poate discuţia prea degrabă! Ei! Atunci de unde ar mai ţîşni adevărul?”. Cuvinte în care desluşim un gen de atracţie-respingere pentru taclaua meridională, specifică măcar românităţii valahe, atît de dragă chiar lui Caragiale care se dorlota în descrierea acestui aspect al „viciului impenitent” care e lectura ziarelor. Şi cu toată ironia pe care o aduce în rîndurile citate, nu există oare şi un sîmbure serios în consemnarea privitoare la „moşirea” adevărului prin discuţie? La urma urmei, numai discutînd vrute şi nevrute, întorcînd lucrurile pe toate feţele, despicînd firul în (cel puţin) patru, aşa cum procedează analiştii politichiei noastre actuale, suntem în măsură a aproxima notele autentice ale fenomenelor, a stabili spectrul lor interpretativ cel mai convenabil. Permanenta păstrare a unor disponibilităţi este esenţială.

Excesele, tendenţiozităţile jenante, erorile vădite se corectează prin însuşi cuvîntul scris ori rostit al gazetarilor. Fără doar şi poate oamenii presei de după decembrie au contribuit masiv la formarea unui stil în plină expansiune. Articolul sau eseul cu amprentă ziaristică şi-a umplut rezervoarele cu un amestec de gravitate şi ludică întorsătură, de sarcasm şi de aluzie sprinţară, de persiflare şi - de ce-am ocoli cuvîntul? - şmecherie la purtător. Iată o mostră din scrisul unuia din criticii literari tineri, deţinător al unei rubrici la România liberă. Referitor la „«filosofii» din ziar”, d-sa se rosteşte astfel: „Important e ca ei să ilustreze cu forţă un «alb» sau un «negru» pentru ca apoi poziţiile lor să nască «dezbateri» de genul «bravo!» versus «ba pe-a mătii». Prezenţa «filosofilor» în ziarele româneşti e mai de grabă una de «scriitor», un condei frumos sau excesiv care loveşte plexurile minţilor adormite ale românilor. De asta pînă şi ceea ce promitea să devină o dezbatere - volumul «Iluzia anticomunismului» - e mai mult un pretext pentru cafteala între suporteri”. Ceea ce denotă că se află în vogă figura de „băiat deştept”, iubitor de băşcălie subţire, expert al făcutului cu ochiul, care pătrunde dezinvolt în spaţiile ce altădată păstrau ţinuta academică.