Să fie televiziunea o binefacere sau o monstruozitate? Un instrument salutar de orientare ori unul de manipulare diabolică? Luminează ea cît de cît mulţimile ori le cufundă în bezna iraţiunii, le face să înnebunească? Un indice, totuşi, al progresului ori unul al regresului, al unei îndobitociri de care nu am avea scăpare? Iată cîteva întrebări care plutesc în aerul contemporaneităţii şi cărora încearcă a le da un răspuns Giovanni Sartori, în cartea sa intitulată provocator Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gîndirea. Să-l urmărim cu un simţămînt doar în parte aprobativ. Micul ecran s-a ivit ca o componentă recentă a mass media ale cărei începuturi datează din secolele XVIII şi XIX, jalonate fiind de apariţia frecventă a ziarelor, de introducerea telegrafului, telefonului, radioului, aşadar ca o expansiune a sferei onorabile a informaţiilor şi comunicaţiilor. Televiziunea reprezintă un pisc a ceea ce s-a numit cu superbie „revoluţia informaţională”. Ea tentează instaurarea unui nou tip uman, homo videns, succesor al lui homo sapiens, animal loquax, animal simbolycum etc., omul văzător care „a făcut vederea precumpănitoare faţă de vorbire”. Cultura scrisă s-ar vedea pusă în dificultate, întrucît „cuvîntul e detronat de imagine”. Odată adoptată această perspectivă reprobatoare, alarmistă, demonstraţia se desfăşoară cu argumente anevoie de combătut, deşi aglomerarea lor nu mai lasă loc unor consideraţii pozitive, care, în economia unei analize cumpănite, n-ar putea lipsi. Eseistul italian ne aduce la cunoştinţă tactica demersului d-sale, care, pentru a lămuri cît mai temeinic lucrurile, porneşte de la ou la găină, oul fiind cetăţeanul iar găina suma cetăţenilor ce alcătuiesc societatea. Evoluţia individului de la stadiul copilăriei la maturitate e produsul a patru factori, primii trei fiind părinţii, colegii de aceeaşi vîrstă (peer group), şcoala, iar ultimul, s-ar părea cel mai ameninţător, mass media. Fiinţa adultă, cea de peste 18 sau 21 ani, pragul de vîrstă la care dobîndim dreptul de vot, ar fi prognozabilă dacă ţinem seama de influenţa ce-o exercită asupra sa imaginea mediului receptată în copilărie. Deoarece „micuţii noştri privesc la televizor, ore şi ore în şir, înainte de-a învăţa să citească şi să scrie”, „sticla” ar funcţiona ca un mod de educare (paideea), dar autorul reţine în exclusivitate elementele malefice ale acesteia: văzul ce prejudiciază înţelegerea, reducerea capacităţii de-a priza realitatea, pauperizarea conceptului, alterarea raţiunii (mundus intelligibilis) care nu e pusă la treabă: „Cuvîntul ne face să înţelegem numai dacă e înţeles. Imaginea se vede şi gata; e de ajuns să nu fim orbi”.

Cît priveşte relaţia televiziune-adult, Sartori e identic pesimist. Televiziunea nu ne-ar informa în înţelesul cognitiv al termenului, întrucît gnoseologia politică porneşte de la concepte precum democraţie, stat, suveranitate, naţiune ş.a., pe care televiziunea nu e capabilă a le reduce la imagini. Situaţia ar fi catastrofală căci - aserţiune pe muchie - „televiziunea dă mai puţine informaţii decît oricare alt instrument de informare”. Insuficienţa informaţiei s-ar corela cu distorsionarea acesteia, obţinîndu-se o falsificare deopotrivă a tabloului realităţii şi a problematicii pe care o suscită. Liderul politic devine un „videolider”, care „nu doar transmite mesajul, ci este mesajul însuşi”. Adică personalizînd (monopolizînd) procesul electiv, eclipsează formaţiunea politică al cărei delegat este. Anomalia în chestiune s-ar manifesta cu precădere în Statele Unite, unde dezbaterile electorale sunt centrate pe confruntările dintre candidaţii la preşedinţie, aşa-zisele talk-show-uri încununate de discuţia finală dintre primii doi rămaşi în cursă. În schimb o notă favorabilă primeşte Anglia, ţară în care „cu cît alegătorul votează mai mult simbolul, ideologia sau programul unui partid, cu atît mai mult candidaţii depind de partidul lor pentru a fi aleşi”. O altă obiecţie a lui Sartori priveşte selecţia şi prezentarea arbitrară a ştirilor-imagini pe micul ecran. „Imaginea minte”, în opinia sa generalizatoare, întrucît ruperea din context, fotomontajul şi nu în ultimul rînd ierarhia şi ponderea acordate materialelor actualităţii se află la discreţia realizatorului, care „face şi desface opinia publică”. Relevanţa acordată evenimentelor internaţionale ar fi din cale afară de capricioasă, de pildă moartea prinţesei Diana ar fi devenit mai semnificativă decît moartea cotidiană a mii de nord-coreeni din pricina regimului represiv de la Phenian. Mistificîndu-se viziunea de ansamblu, înfloreşte „localismul”, aleatoriul şi, evident, interesul celor din spatele mijloacelor optice suverane. În sfîrşit, chiar sensul clasic al democraţiei ar fi periclitat de reţeta „democraţiei deliberative”, un substitut nefast al democraţiei reprezentative, prin delegarea suveranităţii masei de alegători, indus cu ajutorul „sondajelor de opinie”, hibrid marcînd nu mai puţin decît „expresia puterii mass media asupra poporului”.

N-am putea, nici nu ne propunem a contesta de plano acest aspru rechizitoriu cu inflexiuni ce reflectă nu o dată propriile noastre dubii, contrarietăţi, decepţii. Televiziunea e însă o instituţie îndeajuns de complexă, omniprezentă la ora actuală în viaţa noastră, pentru a-i stabili doar defecţiuni, a o subsuma unei totale negativităţi. Să admitem că ea e, prin natura sa, o prelungire a presei şi a radioului, pe care ne-ar veni mai greu a le execra pe tonul excomunicator utilizat de Sartori. Deşi s-a vorbit nu o dată despre o preeminenţă a văzului în epoca noastră (v.Rene Huygue), ar fi dificil de susţinut că homo videns e pur şi simplu un uzurpator al lui homo sapiens sau homo cogitans, deoarece mult mai plauzibil ar fi să relevăm o deplasare de accente în mentalul ultimului care e departe de-a fi suspendat. Homo videns nu e mai curînd o variantă a lui homo sapiens decît o alternativă brutală a sa? Cuvîntul nu e chiar „detronat” de imagine, ci cooperează cu fluxul imagistic în creştere, într-o societate, recunoaştem, suprasolicitată, obosită, stresată, care-şi simplifică recepţia în baza simţului uman major. Faptul că micul ecran ne domoleşte reflecţia, că ne „lichefiază” de regulă spre seară, cum se exprima cineva, nu constituie cumva un moment de pauză binevenită? În ceea ce priveşte impactul negativ al acestuia asupra copilului, aşijderea putem avea rezerve. Cel puţin în măsura în care am avansa argumente spre a susţine că privirea ar atrofia înţelegerea acestuia, ar sărăci în mintea sa crudă conceptul în formare, ar impieta asupra capacităţii sale de-a gestiona realităţile, s-ar putea vorbi despre lărgirea timpurie a orizontului, despre stimularea unor curiozităţi, despre lecţii intuitive asupra aspectelor lumii. Nici în planul vieţii politice, televiziunea nu e întrutotul blamabilă. Admitem cu regret mecanismele unor interese indigne, impulsurile unor dezorientări, aleatoriul unor contextualizări ori fotomontaje, dar cotidianele şi radioul sunt oare scutite de păcate similare? Fasciculele de lumină îndreptate asupra senzaţionalului în detrimentul unor evenimente importante nu-şi fac efectul şi în coloanele gazetelor? „Democraţia deliberativă”, „sondajele de opinie” şi-au făcut loc pe mai multe căi, fără a ne produce simţămîntul că ar reprezenta fioroase atentate la sistemul democraţiei participative. Păcatele imputabile micului ecran (adesea pe bună dreptate) nu sînt imanente acestuia. Le regăsim, în diverse proporţii, în întreaga structură informaţional-comunicativă a timpului nostru, extrem de avid de „noutate” (o curiozitate epidermică, „feminină”), dar şi agitat, nervos, instabil, cu şi fără concursul televiziunii care nu numai ea „face şi desface opinia publică”. Giovanni Sartori e un procuror cu un obiectiv unilateral. Amplul său atac la adresa micului ecran ne aminteşte de aprehensiunile nemotivate ce au planat odinioară asupra fotografiei care ar fi trebuit să ducă la dispariţia picturii şi asupra cinematografiei care ar fi trebuit să provoace dispariţia teatrului. Dezastre ce din fericire nu s-au întîmplat. Să presupunem că nici televiziunea nu va comite toate infamiile de care acum o credem în stare.