Odată cu înaintarea în vîrstă, încerc o disperată nevoie de trecut. Sînt ros pînă la os de amintiri. De ce oare? Desigur, desigur, e o evaziune din prezent. Primul ei impuls s-a ivit, straniu, în anii fragedei copilării, cînd, neavînd încă un trecut personal, m-am pomenit irezistibil atras de cărţile de istorie, care erau pentru mine cel mai preţios dar, îndelung jinduit, din partea părinţilor sau a bunicii. Eram încredinţat că voi deveni istoric. O pe cît de decorativă, pe atît de naivă dilatare a trecutului, pînă la a acoperi întreaga omenire, semnala ceva în neregulă. O inocentă impostură, să zic aşa, dar şi începutul unei aşteptări. Ce-aş fi putut aştepta? La început, cu înfrigurare, doar cărţi şi imagini istorice, apoi un soi de nebuloasă împlinire proprie. Ce s-a împlinit şi ce nu din copilăreasca mea adăstare? Trecutul e, în vederile vieţii lăuntrice, o ficţiune. O ficţiune pe care o corporalizăm prin visuri, năzuinţe, premoniţii, regrete, năruiri pe care le selectăm, le prefirăm, le rînduim, le stilizăm ca un gen de creaţie spontană. O creaţie a fiinţei, similiestetică. Dacă această chemare a trecutului semnifică fuga din prezent (timp omnipotent, dar evaziv prin imprecizia sa halucinantă în raport cu trecutul şi viitorul), ea mută centrul existenţei în trecut. Adică în ficţiune. Ne solicită să creăm trecutul. Trecutul, acel loc al formelor fără putere, cum spune Paul Valery. Noi trebuie să-i dăm viaţă şi necesitate şi să-i presupunem pasiunile şi valorile noastre. Dar cum rămîne cu viitorul? Ei bine, acesta poate fi prefigurat în sensul său sufletesc tot cu ajutorul misterios al trecutului. E o ficţiune născută din ficţiune, plămădită din ficţiunea regentă a ceea ce a fost şi n-a fost. Speranţele noastre esenţiale nu privesc înainte, ci înapoi. Trecutul, remarcă Ortega y Gasset, ne salvează de prezent, construind un viitor robust. Acesta e viitorul către care aspirăm interior, singurul viitor legitim. Odată cu trecerea nemiloasă a anilor, aria trecutului se măreşte considerabil în contul viitorului. Ne afundăm dureros în ficţiunea trecutului, identificînd-o instinctiv cu cea a viitorului.
*
Amintirea e o abstracţiune ce se inventează pe sine: un vînt ce inventează norii (J. Supervielle). Creaţie prin excelenţă pură, prin imaterialitatea sa totală.
*
Puţinul e mai stimulativ decît multul, deoarece conţine nu doar virtualitatea multului, ci şi drama acestuia. Puţinul: o poezie a neîmplinirii. Un mişcător provizorat între a avea şi a nu avea, germene liric nepreţuit.
*
Marile amintiri. Amintiri în care luceşte nepetrecutul, nepetrecutul în care lucesc amintirile.
*
Complicata raţiune a iertării. Iertarea e un act al generozităţii aparent gratuite. O formă a libertăţii ce redă libertatea obiectului său. Şi totuşi, în spatele iertării se poate întrevedea o structură a ordinii, care instituie pedeapsa. Îngăduinţa face parte din dreptate (Joubert). Deci, dintr-un sistem cu o componentă punitivă. Însă fărădelegea se dizolvă astfel nu prin aplicarea, ci prin suspendarea Legii. Inclusiv prin suspendarea memoriei. Căci a ierta realmente înseamnă a uita. Greşeala dispare cu adevărat într-un gol care o omogenizează cu neîntîmplatul. Increatul poate pogorî şi asupra creatului impur, mîntuind rebuturile acestuia.
*
O cugetare a lui Tolstoi: Cu cît renunţarea la sine este mai mare, cu atît este mai greu să rămîi smerit şi invers. Aş înţelege-o în felul următor: smerenia pregătită de post sever, asceză, autoflagelare etc. nu e foarte concludentă, întrucît reprezintă manifestarea unui sine prefabricat, artificial. Te smereşti mai convingător prin datele vieţii tale fireşti, nu aşa cum te-ai dichisi pentru o ocazie festivă ori ai lua o poză avantajoasă la fotograf. Chiar dacă e vorba de frustrări planificate
*
Măreţia se dovedeşte prin iertare; virtutea se dovedeşte prin dăruire (proverb bengalez).
*
Străduieşte-te să fii tu însuţi mai curat, ca geamul ferestrei prin care străbate lumina Dumnezeiască. Păstrează-ţi curăţia. Poate o discuţie sau o faptă legată de o bătrînă neînsemnată vor avea un efect mai mare decît proprovăduirea în faţa a mii de oameni. Cum şi prin ce acţionăm nu ţine de puterea noastră, ci de puterea lui Dumnezeu. Fie ca nu voia mea, ci voia Ta să se împlinească, nu ce vreau eu, ci ce vrei Tu (Tolstoi).
*
Inteligenţa nu e totuna cu înţelepciunea, inteligentule!
*
Să fie lacrima o adeverire a omului? Un certificat al său de bună existenţă? Pavel Florenski crede că da, stabilind chiar un mişcător criteriu al iubirii aproapelui: Nu ştiu dacă m-aş decide să iubesc un om pe care nimic nu l-a făcut să plîngă. Să remarcăm, în treacăt, necesara selecţie care stă la temelia iubirii, în pofida acelei teze, mai greu de înţeles, măcar pentru mine unul, a iubirii egale faţă de toţi, cu putinţă poate prin miracolul sfinţeniei, altminteri inumane. Dar oare ar putea avea Sfîntul o atitudine în răspăr cu cea a Domnului care poate ierta, însă care, neapărat, judecă, departajează, sancţionează? Să ne întoarcem la lacrimă, la acel strop copleşitor de puritate morală, dar şi fiziologică. O probă a legăturii trupului cu sufletul. O de bună voie supunere a celui dintîi faţă de cel de-al doilea. O puritate maximă ce iese în calea cruzimii, uneori chiar ţîşnind dintr-însa. Iată o secvenţă din istoria lacrimii: lacrimile copiilor sortiţi jertfirii la azteci, cu scopul de-a chema ploaia, simbolizau picăturile apei ce va să vină.
*
Visul: un gol pe care putem să-l umplem cu imagini după plac. Golul contează tot atît de mult cît şi imaginile.