Exclusivist la sînge, „aristocrat” intolerant al Ideii, aşa apare marele Noica şi în volumul lui Gabriel Petric, Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica (Ed. Limes, 2009).
Nu-i convin nici Wittgenstein, nici Carnap, nici Russell, spre a nu mai vorbi de La Mettrie sau Locke. Heidegger s-ar fi „împotmolit” în sistemul său, deoarece a luat în vizor timpul, iar nu devenirea. În opinia gînditorului nostru, întreaga istorie a filosofiei ar fi reductibilă la patru nume: Platon, Aristotel, Kant, Hegel. Ori, mai simplu, la Platon şi Hegel. Are alergie la „factologia istorică”, reproşîndu-i lui Mircea Eliade că a cultivat-o în defavoarea unei fenomenologii a sacrului. Intervine acel snobism superior, vizibil şi la G. Călinescu, în paginile căruia, după cum observă un critic, „venerabile statui sunt bătute calm pe umăr şi privite cu ochi complici, fără sfială şi fără ritual” :„La Voltaire, avem impertinenţa prin inteligenţă; la Diderot – impertinenţa prin cultură, la Rousseau, «acest prăpădit» – impertinenţa prin natură. Asta e o caracteristică a francezilor, foarte deştepţi şi impertinenţi”. Iată însă şi următorul comentariu – cum să zic? – mai delicat: „Pînă şi Preda a căzut în capcana aceasta a denunţului gol. E vorba de un denunţ netransfigurat (la Eschil sau la Dante era transfigurat!), care n-are putere de dăinuire. Pe acelaşi motiv sunt mustraţi şi cei de la «Europa liberă». Un exemplu limpede pentru Noica e cazul lui Soljeniţîn. Acesta, după ce a repurtat succese cu opera sa – ce nu va mai interesa peste vreo 50-60 de ani! – se baricadează într-o vilă americană şi ţine discursuri de exaltare a «Maicii Rusia», stîrnind occidentalilor surîsuri”. Stranii cuvinte în gura celui ce osîndea „Germania untului” şi se străduia a-i asigura lui Ceauşescu Premiul Nobel pentru pace, încercînd a-l persuada în acest sens şi pe Eliade! Respingînd cu superbie istoria pe planul Ideii suverane, Noica nu se dă în lături, în ultimii ani ai vieţii, a se ataşa de aceasta măcar prin comeraj…

*

Punctul de vedere al lui Noica asupra politicii cu care s-a conexat, totuşi, în două momente, cel al extremei drepte şi cel al naţional-comunismului: „în materie de politică îmi vin totdeauna în minte vorbele lui Nietzsche:«politica e bună să o facă femeile». Este aşadar o treabă de «dat cu mătura», «de şters praful», «de aranjat borcanele în cămar㻓. Sarcasmul să fie aici o formă de expiere? Reducţiile lui Noica pentru a-şi delimita filosofia sunt enorme. Nu şovăie a da la o parte o foarte întinsă zonă a artei şi culturii, religia, etica, istoria, tot ce i se pare „suflet”, într-un soi de puniţiune similimonastică. E oare la mijloc simţămîntul obscur al unui păcat? Expulzînd factorul religios, are, cu toate acestea, aerul unui schimnic ce-şi impune un regim de-o înfricoşătoare asprime.

*

Şi încă alte vorbe pitoreşti ale lui Noica, după o emisiune ce i-a fost consacrată la Europa liberă: „Ca să te baţi cu cineva, acel cineva trebuie să existe. Or, ei pentru mine nu există. La urma urmei, dacă istoria a făcut pipi pe mine, îmi permit să fac şi eu pipi pe ea!”.

*

Iritarea constantă a lui Noica faţă de morală, foarte probabil ca un reflex al propriei biografii, orice s-ar zice, nu tocmai armonioasă în raport cu Ideea. Crezul său amoral, rimînd cu, bunăoară, cel al lui… C. Ţoiu: (despre raportul caracter-artă) „Mai presus de toate stă «isprava». La judecata lumii, degeaba te prezinţi cu 22 milioane de caractere, dacă din ele nu a ieşit nicio ispravă…”.

*

Şi o rezervă a tînărului învăţăcel noician, Gabriel Petric, contrariat de rezervele accentuate ale magistrului de la Păltiniş faţă de arta muzicii („Muzica nu e spirit“): „Mă întreabă şi de ce, dacă tot ţin atît de mult la muzică, nu mă specializez în chitară. Singurul răspuns pe care i-l pot oferi este că simt că pot face muzică fără să trădez spiritul (în sinea mea gîndesc: ce se întîmplă cînd spiritul trădează sufletul? Un exemplu de trădare a sufletului e chiar Noica. Poate că e o trădare doar în plan retoric, în fapt lucrurile stînd altfel. Cine ştie!...)”.

*

*

Amintire şi Memorie. Amintirea recuperează viaţa prin ficţiune, Memoria, prin realul vieţii. Evident, încărcătura sufletească a Amintirii e superioară. Ficţiunea bate viaţa pe propriul său teren.