Încă o însemnare despre Cluj. Constat că marea mea iubire de odinioară pentru urbea studenţiei suferă o transformare. Voiam să zic: păleşte, dar e în chestiune altceva. Intervine deosebirea dintre Amintire şi Memorie. Pe cînd prima e caldă, frisonantă, o ficţiune mulată pe palpitul vieţii, a doua e solemn-rece, înzestrată cu o funcţie de cinstire: memoria unui dispărut, a unei epoci, a unui loc etc. Amintirea e alipită existenţialului, Memoria se proiectează, impasibilă, în Istorie. În prezent, imaginea Clujului s-a contras, ca să spun aşa, în Istoria mea personală. A căpătat o anume rigiditate a vidului, precum un vas care conţinea un lichid ce da în clocot, acum golit. Străzile metropolei transilvane care-mi erau atît de familiare au dobîndit luciul mat al unor ilustrate. Şi nu pentru că mi-aş renega trecutul extraordinar de viu legat de ele, ci pentru că acesta
n-a avut urmare. A rămas undeva, stingher, aidoma unui pom ce s-a dovedit steril. Amintirea n-a mai avut puterea trebuitoare pentru a supravieţui. O tentativă de-a infuza o nouă undă de viaţă în relaţia mea cu Clujul, în temeiul a ceea ce mi s-a năzărit a fi o nouă prietenie cu un confrate mai tînăr, s-a lăsat – nu se putea altfel! – cu o nouă decepţie. Se vede că tot ce-ar fi putut conta pentru subsemnatul ca experienţă organică, id est componentă a Destinului pe care fiecare-l avem şi pe care de la o vreme sîntem în măsură a-l desluşi, s-a încheiat, rămînînd departe, în cercul anilor ‘50: marele Blaga, mirabila mea gazdă, o mare prietenie, o dureroasă iubire. Mai departe a fost… altceva. Vizitele îndeobşte scurte, cu o presiune a unui program avînd în centru un obiectiv medical, pe care pînă mai anii trecuţi le-am făcut Clujului,
n-au fost în măsură decît să-mi releve o despărţire irevocabilă. O despărţire avînd o graţie obosită, melancolic-melodioasă şi atît. Calin-spectrală ca o romanţă de epocă. Excedat de o tînjire de peste jumătate de veac, sufletul meu s-a dat la o parte. Nu numai recenta prietenie menţionată, ratată în chip deplorabil şi nu cred că din vina mea, dar şi alte tribulaţii, de ordin redacţional, pe urmele unora mai vechi din aceeaşi speţă, au contribuit, prin balastul lor greu, la sufocarea fragilei Amintiri. A rămas exclusiv Memoria, ca o haină de gală pe care o îmbrăcăm la ceremonii, unele din ele funebre…

*

În timp ce Memoria are luciul unei pietre tombale, Amintirea, aidoma unei seminţe, conţine un germene vital care promite resurecţia.

*

Pedanţii Memoriei pot suspecta Amintirea de falsitate. În ochii lor aceasta poate apărea asemenea unui cetăţean modern care trebuie să dovedească faptul că s-a născut printr-un act de naştere şi faptul că există printr-o carte de identitate.

*

Amintirea are şansa de-a fortifica Memoria, în schimb Memoria riscă a formaliza Amintirea.

*

Un aspect al păcatului mai puţin băgat în seamă e delicateţea lui. Nu o dată păcatul e foarte fragil, aidoma unui obiect de sticlă cu care trebuie să umbli cu grijă spre a nu se sparge. Capabil a veni din toate direcţiile, avînd un proteism al răsfrîngerii în conştiinţa ce l-ar putea trece cu vederea, nu e doar dur, tăios sau terifiant, ci şi gingaş, timid, visător. Depinde de noi înşine, aidoma unui act liric. Într-însul vibrează dezechilibrul funciar al fiinţei, dar şi starea medie, lîncedă a mişcării noastre sufleteşti, indecisă între extreme. Prea adesea păcatul se sfieşte de noi precum şi noi ne sfiim de păcat. Ezităm a-l recunoaşte. Preferăm a-l împinge în atmosfera ceţoasă a spaţiului nostru interior în care cu greutate se trasează contururile, se despică formele. „Niciodată omul nu trebuie să deznădăjduiască pentru păcatele sale, dar nici să se încreadă în faptele sale” (Sfîntul Ioan Gură de Aur). Incertitudinea, incredulitatea, şovăiala fac parte din substanţa păcatului. Drept care se ivesc păcate (cu gîndul, cu inima, însă, helas, nu numai acestea!) pe care îţi e ruşine să ţi le mărturiseşti ţie însuţi. E ca şi cum ai încerca să te oglindeşti într-o apă, dar n-ai izbuti cufundîndu-ţi faţa în acea apă. Îţi vine nespus de greu să devii propriul tău confesor. Cu toate că nu există confesor mai bun decît lăcaşul intim al eului tău, în peretele căruia, aşa cum spunea cineva, se află urechea pururi trează a Domnului.

*

„Mila, stare sufletească întru totul superioară, e de fapt un simţămînt divin-omenesc. (Nu ne spun Scripturile că izvorul ei este la Dumnezeu?) (…) Într-atît e felurită mila de lume, de obiceiurile şi legile-i de aramă, încît de cele mai multe ori provoacă nu numai neînţelegerea, ci şi ostilitatea, de nu şi dispreţul, batjocura, sarcasmul. Orice milos e într-o oarecare măsură Don Quijote şi riscă rîsul şi uimirea. Cum însă îi spun spaniolii smintitului bătrîn cititor de romane cavalereşti, care încălecat pe un amărît de armăsar, fălindu-se cu o lance ruginită şi purtînd drept coif o sculă de bărbierit porneşte în lumea largă spre a îndrepta nedreptăţile, a pune capăt silniciilor şi în fapt se luptă cu zbaterile morilor de vînt şi cu turmele de oi luate drept armatele lui Alifanfaron? Îi spun cu veneraţie El nuestro Senor Don Quijote, El Cristo Espanol! Şi cum l-a răzbunat Dostoievski pe bunul, blîndul şi milosul prinţ Mîşkin, poreclit idiotul de toţi deştepţii din jur? Intitulîndu-şi romanul astfel chiar, Idiotul, prefăcînd netrebnica poreclă în titlu de glorie pe veci” (Nicolae Steinhardt).

*

Nevoia de a-mi continua scrisul. Scrisul devenit o necesitate similifizică, asemenea hranei şi apei. Poate nu chiar nulla dies sine linea (intervin – n-ai ce face! – zile împovărate de obligaţii anoste, de întîmplări intempestive, de condiţii neprielnice în privinţa sănătăţii), dar nici două-trei zile succesive fără o prestaţie la masa de scris. Un eseist din tînăra generaţie mă vede drept un „ocnaş al scrisului”. Cum aş respinge eticheta? Încerc a evita termenul pretenţios de Destin, însă o autoprogramare nu întrutotul conştientă de sine din capul locului, impusă din aproape în aproape, amplificată mereu, ajunsă la o despotică dependenţă, nu reprezintă ceva analog Destinului? Un Destin ce ţi-l faci cu mîna ta şi nu doar atît… În transluciditatea unei asemenea existenţe apar semne pe care nu-ţi îngădui a ţi le asuma pe deplin. E o confruntare cu necunoscutul care se întîmplă să-ţi ştanţeze paginile de care, din cînd în cînd, eşti mulţumit. Cu un necunoscut căruia îi aparţii, din nebuloasa căruia te străduieşti să te desprinzi, aşa cum, din obscuritatea nopţii urbane, se desenează siluete şi chipuri în fasciculul de lumină al unui bec sau al unui far de automobil. E un impuls căruia nu-i poţi rezista, al identificării de sine. Mai eşti sau nu mai eşti tu însuţi în pagina ce-o acoperi cu semne? Se întîmplă să nu mă satisfacă o vreme ceea ce izbutesc să aştern pe hîrtie. Sînt perioade sterpe în care nu-mi mai reuşesc versurile, aforismele, însemnările. Cîteodată nici articolele „neutre”, cum ar fi comentariile la cărţi. Atunci intru în panică. Nu mă alină cîtuşi de puţin gîndul că aş fi scris de-acum suficient, aşa cum mă gratulează unii confraţi, din contra, o retrospectivă a scrierilor mai vechi mă irită. Încercînd a mă recunoaşte în ele, cînd nu mai pot scrie, mă simt ca un impostor. Acel trecut scriptic nu mă mai reprezintă. Îmi pare a fi o ficţiune batjocoritoare, în pofida textelor ce par a-l întrupa, o farsă pe care mi-am jucat-o mie însumi. Mă simt cu atît mai derealizat, cu cît mormanul de file aşternute cu scrisul meu creşte. Trecutul se preface într-un abis ce mă soarbe. În afara practicii neîntrerupte a scrisului, mă vlăguiesc, mă topesc văzînd cu ochii. Am nevoie de prezentul scrisului, repet, ca de tainul zilnic de pîine şi apă.

*

Să fie scrisul un surogat al Duhului Sfînt? Sau doar umbra Sa îndurerată, sfîşiată de iregularităţile obiectelor pămînteşti pe care cade?

*

Există ceva de combatant în postura autorului ce urmăreşte a-şi recunoaşte calitatea în liniile ce le-aşterne, act de precizie, act riscant, pariu cu Neantul: „felul de a pune arma la umăr, a ochi, a trage repede şi just” (Jean Cocteau). Nu e doar graţie, ci şi pragmatism, acea doză de dureros pragmatism inevitabil oricărei întreprinderi în lumea noastră sublunară. A observa un stil, remarcă acelaşi Cocteau, „nu înseamnă a dansa, ci a merge”.

*

„Oamenii nu pier în durerile sau bucuriile mari, fiindcă aceste bucurii şi dureri ajung învăluite într-o imensă negură de întîmplări neînsemnate. Şi viaţa tocmai asta e: o negură” (Unamuno).

*

Înţelepciunea: o securitate transcendentă a fiinţei. „În ochii lumii pericolul constă în a risca, din simplul motiv că se poate pierde. Niciun risc, iată înţelepciunea” (Kierkegaard). Tot ce nu e înţelepciune are aerul unui joc de noroc.

*

Viaţa spiritului constă într-o mişcare alternativă de golire şi de umplere a acestuia cu materialul existenţialului. „Două căi se oferă existenţialului, fie poate face totul pentru a uita că e existent (…), fie îşi poate îndrepta întreaga atenţie asupra faptului că e existent” (Kierkegaard).

*

„Lui Dumnezeu totul îi e cu putinţă. Adevăr dintotdeauna şi deci de fiecare clipă. Este un refren la ordinea zilei pe care îl folosim mereu fără să ne gîndim, dar cuvîntul nu e hotărîtor decît pentru omul ajuns la capăt, cînd nimic omenesc nu mai e cu putinţă. Esenţial atunci, pentru el, e dacă vrea să creadă că lui Dumnezeu totul îi e cu putinţă, dacă are voinţă să creadă” (Kierkegaard). Credinţa, aşadar, ca o stare-limită, reversibilă. Ca o dramă a sfîrşitului redevenit început.

*

„Cine cere are un obraz negru, cine nu dă îi are pe amîndoi” (proverb turcesc).

*

Copiii au un dar aparte în relaţia cu necunoscutul. Îl caută, îl dilată, îl presimt, îl inventează dacă li se pare că nu le-ar fi la îndemînă, în colţurile casei, în curte, pe stradă, în tufişuri, în copaci, în nori, pretutindeni unde realul încă nu şi-a modelat satisfăcător imaginile ce se oferă simţurilor proaspete. Într-un fel ingenuu, prefigurează drama gnoseologică. Îi măresc instinctiv obiectul. Pun sub lupă necunoscutul, exploatîndu-l inclusiv printr-o extraordinară atenţie acordată detaliilor, bunăoară desenelor de pe un covor, crăpăturilor de pe un perete sau de pe un petec de pămînt, mişcării frunzelor sau încîlcirii buruienilor. Îl învestesc cu energiile sufletului abia înmugurit, ca şi cum ar desluşi viitorul conştiinţei care se va lupta cu ceea ce cunoaşterea omenească nu i-ar putea oferi, într-un soi de preludiu mirific prin gratuitatea sa, căci marea majoritate a oamenilor nu vor mai stărui în această direcţie. Încearcă a-i corija, patetic, pe „oamenii mari”, care cultivă, pragmatic „bucăţile mari”, „întregurile” ce, în vederile lor încrezute, pot fi manipulate mai uşor decît detaliile. Detaliile: aspecte ale candorii pe care o conţine materia. Cu ajutorul lor mai fiecare copil aşterne, cu stîngăcie, pe obrazul Lumii, o schiţă de geniu.

*

Detaliile: un ritual prin care lumea materială se umileşte izbăvitor faţă de sine.

*

„Vanitatea e amorul propriu ce se arată, aşa cum modestia este amorul propriu ce se ascunde” (B. de Fontenelle).

*

Aşa cum un artist plastic, chiar dacă se va dedica nonfigurativului, include în studiul său, în chip cvasiobligatoriu, înfăţişarea realistă a anatomiei umane, un prozator s-ar cuveni, indiferent de formula pe care o va aborda, să aibă capacitatea unei bune descripţii tradiţionale. E un bon ton al pregătirii sale.

*

A scrie poezie, adică a umple o Formă cu o energie misterioasă, informă, de care depinde viabilitatea Formei, chiar dacă, aparent, aceasta e acceptabil închegată. Chipul lăuntric pe care-l „redă” depinde de un strop de haos.